Soarele nu mai sărută pământul.
Vântul nu mai are stare.
Glasul timpului scrâșnește crengile amorțite
ale copacilor încărcați acum de amintiri grele.
Frunzele se dezlipesc de propria inimă.
Se aruncă îmbătate, parcă, de iluzie într-o mare
de culoare ruginie ce nu le promite nimic.
Totul se arată doar în semi-întuneric.
Trăiesc pentru ea. Îndur chinurile arșiței,
doar pentru a mă desfăta apoi,
cu dulcea-i răcoare muribundă și glasu-i foșnit.
Acele seri de nu-mă-uita încălzite de confesiuni
rostite pe ascuns.
Ploi reci și ceruri negre.
Într-o noapte cu zori târzii am deschis ochii și am tresărit.
M-am înșelat. Visul meu s-a dovedit a fi o juvenilă reacție la tot ceea ce am trăit în alte vieți.
Toamnă, mi-ai redat sufletul și tot tu, toamnă, vreau sa mi-l iei. În liniște, mângâiată de frunze, alintată de adieri reci și acoperită de bruma dimineților.
