Noi ne respirăm
unul pe altul-
prin ochi și prin buze,
în altarul
ce ne desăvârșește,
golindu-ne de cuvinte.
Astfel, devenim tăcere,
ca o enigmă pierdută
între o mângâiere
și alta,
căci e prea mult zgomot
pe lumea aceasta
în liberă cădere…
Noi ne vorbim
după cortina norilor.
Ei ne-ascund
ca pe ziua și noaptea
ce se-ntrepătrund
în infinitul glas al cerului
care ne naște încă o dată,
cu tot cu pământ…
Noi ne întoarcem
În Rai
Ca să fugim iar alungați
De îngeri înarmați
Cu flori de măr,
Ce, parfumate,
Ne cad în păr,
Și suntem culeși din nou,
O dată cu ele,
de
Mâna Lui Dumnezeu…