Am luat în palmă un bulgăre de gheață. Și m-am gândit la inima ta, bucățică de răceală dureroasă. Am vrut să-l arunc, să trimit departe pumnul de sticlă ce m-a infipt înapoi în lumea sa de răceală, de uitare, de frig…dar aș fi devenit și eu de gheață.
Și atunci am vrut să împrăștii căldură, să topesc măcar bucățica din palma mea. Simțeam durerea plină străbătându-mi palma și dându-mi fiori reci…și asta pentru că doream să-i dau căldură, protecție.
Am strâns pumnul. Cu cât îi dădeam mai multă iubire, cu atât primeam mai multă durere, dar nu am renunțat, știam că se topește chiar dacă nu încetează să-mi arate că e dureroasă și rece.
Am închis ochii și am așteptat…. sufletul mi-a tresărit, am simțit cum durerea și răceala împrăștiate în corpul meu se transformă în căldură binefăcătoare, profundă, învăluind pumnul meu protector cu atâta iubire, atâta ce niciodată nu gândeam că poate veni din partea unui glob de gheață.
Am deschis ochii și am privit palma, era cuprinsă de firicele calde de apă, ca niște degete de lacrimi ce îmi mulțumeau pentru… nu știu ce.
