Păpădia ascunde în ea copilăria

O privesc cum își scoate capul printre firele de iarba și îmi zâmbește. Mă îmbie să nu trec în grabă pe lângă ea, să mă opresc. Păpădia, floarea care ascunde în ea copilaria. A mea. Și poate a multora.

Privind-o, revăd copilul care o împletea pentru a-și face coroniță și câte altele. Păpădia m-a învățat și îmi amintește mereu, că nu este suficient să visez, e nevoie ca visul să cunoască zbor, să se desprindă și astfel să fie purtat către locul unde va putea prinde rădăcini, dând șansă altor visuri să se nască.

Azi, ea are tot acel miros de copilărie, același zâmbet inocent, doar că azi, nu mâinile mele sunt cele care o rup, ci mâinile celor cărora le-am dat viață. Da, ei, cei care se opresc să-mi culeagă cea mai frumoasă floare, de copii iubită și dăruită, floarea care îmbracă două haine, copilăria și maturitatea.

În fiecare an, soarele împrăștie bucăți din el pe pământ, iar acele bucăți născute din lumină, ne amintesc să nu uităm să fim copii, ne amintesc că niciodată nu e târziu pentru a visa, pentru dorințe și pentru a le da drumul către înalt.

Ne bucurăm pentru că ne citești. Webcultura există cu ajutorul donațiilor cititorilor săi.
Ne poți susține prin intermediul unui abonament lunar

sau prin intermediul unei donații.

Mulțumim.

Anca Horj

Anca Horj De același autor

Când gândurile se transformă în cuvinte se nasc emoții.

Recomandări

Adaugă comentariu