În palma tatălui meu
am aşezat
o inimă greu încercată,
trecută prin focul patimilor,
plătind crunt vama tristeţii.
Pulsa rănită, scufundată
în frigul sălbatic al tăcerii,
în adâncul anilor,
crescută cândva în spirale
din prima maree
până la delirul stelei purpurii.
(nu era inima mea)
Privindu-l, l-am rugat
s-o înconjoare cu lumină,
balsam şi alinare.
Cu lacrimi l-am rugat pe tata
să desprindă pădurea de răni
din sângele inimii…
O floare s-a deschis
în mijlocul inimii,
a-mbrăţişat inima, devenind
primăvară, stea, zâmbet, lumină.
În lumina zorilor,
în palma mea
adia petala unei flori de măr.
