De multă vreme locuieşte în mine o fetiţă. O cheamă Nalena. E cam ciudată Nalena cu rochiţele făcute din poveşti şi meridiane, cu ochii revoltător de albaştri şi privirea ei halucinantă!
S-au tot întâmplat lucruri – eu am crescut, ea, nu – eu mi-am pierdut nesfârşitul iubirii , candorile – ea a rămas cu privirea senină, croşetând mereu poveşti, în fiecare zi rătăcind în acelaşi senin de inimă tulburator de candid. Şi-o iubesc pentru că-i cea mai bună prietenă a mea. Şi-apoi, nimeni pe lumea asta nu ştie să mă asculte ca ea! Nopţi întregi a stat lângă mine fără să scoată o vorbă, dând doar din cap a aprobare, alteori a refuz, dar n-a plecat niciodată.
Doar că uneori mă oboseşte Nalena! Pentru că-şi deschide săculeţul cu fluturi şi-o apucă joaca şi-şi pune o mie unul de zâmbete colorate iar în ochii ei se-aprind toate poveştile lumii! Şi pe mine mă oboseşte să mai fiu copil.
O vreme, o ignor – însă, când mă trezesc, ea dă drumul la muzică şi dansează printre fluturi imaginari şi-şi împleteşte două cioturi de codiţe pe care le flutură copilăreşte. Adevărul e că nu-i rezist niciodată Nalenei şi ea caştigă întotdeauna jocul ăsta. Aşa că râdem din nou împreună în hohote si ne uităm la filme prea îndulcite despre o mie şi una de poveşti în care ei nu pot fi întotdeauna decât puternici şi buni, iar ele frumoase şi pline de iubire şi ea râde cu gura până la urechi, cu dinţi de cărare cu flori şi râd şi eu năucită că n-am uitat râsul ăsta ca al cireşelor pe ramuri.
Cui îi mai pasă de realitate în clipele alea? Acum Nalena e personajul principal! Şi-şi mai ia şi aere de divă şi mă priveşte pe sub gene când mă cuprinde câte-o tristețe năucă, de parcă mă întreabă insinuant: “fetiţă, unde naiba ţi-s fluturii? Ce-ai făcut cu ei..?” Mie-mi vine să plâng dar ştiu că nu-i plac lacrimile şi-atunci, deschid sertarul cu zâmbete, le pun aripi şi le dau drumul în lumea celor câteva zile cu poveşti pe care mi le îngădui din când în când.
Azi am s-o iau de mână să mergem să cumpărăm de doi bani speranţă de la chioşcul din colţ şi-apoi am s-o plimb prin oraşul în care nu locuiesc în inima nimănui. Nalena mi-aude gândul, mă trage copilăreşte de mânecă şi zâmbeşte ameţitor, şoptindu-mi:”dar in inima ta e-atâta …aglomeratie!”
Foto: Berit Alits
