E atât de simplu și la îndemână să critici, să judeci, să jignești acțiunile-mi în neconcordanță cu “binele” și “corectul” credințelor și experiențelor tale.
Te invit să privești lumea din pantofii mei… din cei pe care-i purtam la optsprezece ani. Tocmai mi-am luat examenul de maturitate și, plină de speranțe și vise, m-am trezit în fața unei grămădeli de drumuri. Trebuia să aleg doar unul pe care să-l numesc “al meu”. Cu cine să te sfătuiești când rădăcinile ți-s la doi metri sub pământ și lumea e în competiție cu tine? Conștientizezi că ai o viață înainte, că poți să fii orice, dar fără nimeni…
Hai în pantofii mei de la douăzeci de ani. Nu te lăsa impresionat de abuzurile psihice, fizice și restul… Sunt vremelnice. M-am întrebat și eu “de ce?” și “ce am făcut să merit asta…?”. Am plâns și m-am consolat cu gândul că încă mai am două brațe ce-mi pot îmbrățișa tristețea și durerea.
Pășește ușor în pantofii de la douăzeci și cinci de ani. Vreau să-mi privești visele pentru care am pus sufletul amanet. Am uitat de mine pentru alții. M-am stăruit să găsesc bunătatea în cei care au încuiat-o în adâncurile tinereților lor și au rătăcit cheia. Am nădăjduit până în ultima clipă că pot fi salvatorul care aprinde lumina în bezna sufletului, și odată cu bucuria va încolți acolo recunoștința, devotamentul și altruismul. Ăștia sunt pantofii de naiv. Mi-am promis că voi învăța să socotesc prețul vorbelor după fapte.
După treizeci de ani, pantofii mei vor părea ponosiți gusturilor tale. Și poate sunt. Am pășit împreună în experiențe neprețuite. Pentru tine sunt nepotriviți de mari. Cândva vei crește și vei înțelege că pur și simplu n-ai trăit, n-ai știut, n-ai putut… dar te-ai grăbit să judeci.
