Vine o zi în care culorile din jur te dor.
Aveai o realitate în care verdele copacilor era verde, pastelurile norilor de pe cer ţi se păreau atât de fascinante până în ziua în care ceva s-a rupt în filmul tău. Deşi ai ochii sănătoşi şi retina la fel de sănătoasă, nu mai vezi culorile în jur, eşti ca un orb cu mâinile întinse cerşind culori.
Dintr-o dată, vezi totul gri, cu derivate din griul închis şi din griul deschis. Şi pătrunzi pe acest coridor pentru tot restul vieţii tale şi nici măcar nu ai fi vrut să fii aici, niciodată nu ai fi crezut că tu, un om care nu s-a născut orb, vei începe să vezi griuri. Nici măcar nu e din cauza arhitecturii blocurilor de pe străzi, cât din cauza noemei intrate în contradicţie cu noesis-ul, adică a gândului cu percepţia gândită. Ce mai contează primăvara care aduce cu ea copacii în roz cireş sau albastrul oceanului, sau zimţii frunzelor galbene ce îţi gâdilă bareta sandalei cu toc? Pentru tine, toate acestea sunt gri.
Adevărata durere începe atunci când nu mai poţi să percepi culorile din jur, deşi nu te-ai născut orb.
