Îmi spune Delia (fosta mea colegă de bancă din liceu, stabilită de mulți ani în Austria) că ceea ce o deranjează cel mai mult cînd se întoarce în țară este comportamentul oamenilor și lipsa lor de civilizație. O dată ce te-ai obișnuit cu civilizația adevărată, îți este foarte greu, dacă nu imposibil, să te întorci la stadii anterioare și la un alt stil de viață. O dată ce ai fost surprins de jocul ielelor, nu mai ai liniște văzînd hora de la țară…
Mai citesc ziare românești – îmi spune – și mă surprind foarte mult figurile oamenilor de acolo, a celor care vă conduc; par nu numai neîngrijite, dar și pline de sine, sfidătoare de-a dreptul! Stau și mă gîndesc la ce spune și văd cum, de departe, cu foarte puține informații de la noi, reușește să concentreze foarte bine esența a ceea ce se întîmplă acum în țară. Sfidarea cred că e una dintre cele mai mari boli de care suferă mai-marii noștri… Și se manifestă din plin, fără ocolișuri – culmea – chiar în fața celor care și-au dat acceptul ca cei din fruntea noastră să ne reprezinte!
Civilizația occidentului e locul unde sfidarea nu poate exista de vreme ce bunul simț și respectul (atît față de oameni cît și față de legi) sînt coordonatele după care europenii își conduc existența. Și de la cum stau costumele pe bărbați cînd se duc la întîlniri de afaceri (dar nu numai), pînă la gestul de neconceput de a lăsa mizerii în urmă, trecînd prin felul (și locul) în care se parchează mașina sau la liniștea acordată vecinilor, toate concentrate în cuvîntul care, o dată dat, e mai presus de orice contract scris, încă mai avem cale lungă. Iar drumul pe care acum ne aflăm văd cum, pe zi ce trece, ne îndepărtează tot mai mult de civilizație.
Așa îmi explic gestul multor români de a evada din țară pentru cîteva zile: vin, din cînd în cînd, pentru a inspira din aerul curat al civilizației, după care se reîntorc la ceea ce știu de mii de ani: munca în galere, fără posibilitatea de a vedea capătul tunelului… Mai mult chiar: parcă în momentul în care unul dintre ei se ridică, ceilalți au suficientă grijă să îl anihileze, sau în cel mai bun caz să îl readucă la stadiul gregar al turmei. Pentru că acolo unde nu există civilizație, există cuvinte aruncate fără sens și sfidare din plin!
Aparent, ceea ce susţine autorul articolului pare a fi lucruri ştiute, adevăruri vizibile’ In realitate, în lumea românească asemenea observaţii trec pe lângă urechea oamenilor, ca şi cum ei ar fi surzi. Mai mult, “programatic” mulţi dintre ei se vor necivilizaţi, se simt bine aşa. Multe pornesc de la şcoală, unde lenea şi indolenţa au căpătat proporţii homerice…Doar o “zguduire” reală ne mai poate face să luăm cunoştinţă cu adevărat de noi înşine, fiindcă decăderea unei naţii nu are limite!
Stimate Mihai Patrascu,
Citesc cu deosebita placere scrierile dumneavoastra. Au intotdeauna nuanta, sens, dau lumina spre abordari care sa guste si din dulceata bucuriei si uneori sa inspire solutii .
Regret dezgustul pe care il simte fosta colega, dar regret si mai mult ca doar atat vede, ca doar atat mai simte pentru tara noastra si ca doar atat mai doreste sa exprime. Poate a avut neinspirata alegere de a-si petrece timpul in Romania in cercuri de oameni necivilizati. Necivilizati exista peste tot in lume. Poate ca si alegerea presei pe care o citeste o indeamna sa creada astfel, dar sentimentul sau a luat distanta mare de realitate. O vizita in Paris i-ar mai stinge din elanul criticii acide la adresa tarii care i-a dat radacini si scoala fara taxe(!). Sugerez Parisul, caci acolo ar vedea si costumele neangrijite in cercuri pretinse elitiste, munti de gunoaie care sigur nu vin din Romania, ruine, si multe alte aspecte . In tara noatra, in tara mea se intampla multe lucruri bune, exista o sumedenie de oameni destepti, culti, ingrijiti si patrioti, care raman aici sa munceasca pentru tara care i-a crescut si care merg in alta tara nu doar pentru a se inspira din stiinta altora ci – foarte multi dintre ei, pentru a le impartasi si altora din stiinta lor bogata si spiritul lor frumos.
Are dreptate ca “exista cuvinte fara sens si sfidare aruncata din plin” , dar repet, cred si sper ca un anturaj nedrept sau intamplator a indemnat-o , intr-un moment de mahnire la a se supara pe tot neamul si la a uita sa sopteasca macar un “Multumesc , tara mea, ca mi-ai pus “unt si dulceata pe paine” prin cultura pe care mi-ai dat-o in liceu si iarta-ma ca am mai lipsit de la activitatile patriotice….”
Desigur, Adi, aveti dreptate: nu e aici mierea si parfumul si depinde de fiecare dintre noi sa fim exemplu , ca impreuna sa putem sa indreptam lucruri. Nu e de niciun folos sa dam cu pietre, trebuie sa reconstruim cu rabdare si inima buna scoala, sa-i readucem menirea , sa-i recladim prestigiul . Fiecare dintre noi are rolul sau. Trebuie doar mai multa solidaritate de gandire si actiune( cu mentiunea ca nu o confund cu solidaritatea de revolta nauca si strigatura pe strazi!).
Va doresc tuturor mult bine! Carmen