Se întâmplă rar ca un mare artist mare să fie mare și ca om.
Se întâmplă la fel de rar ca în cazul foarte pricepuților instalatorilor, marilor inginerilor, extrem de îndemânaticilor strungari. Și tot așa, exemplele pot continua, în funcție de dorințele, experiențele și cunoștințele fiecăruia. Problema apare însă abia atunci când harul unui om – indiferent de domeniul în care se manifestă acest har – este confundat cu omul. Și terfelit odată cu el, după bunul plac. Iar atunci când o asemenea confuzie tinde a deveni o regulă, un popor, oricât de mare ar fi el, rămâne, ca națiune, mic. Extrem de mic.
“Artiştii unei ţări nu sunt paraziţii ei decât pentru cei lipsiţi de inteligenţă. Ei sunt imaginea unei naţiuni. Dacă tu singur îţi umpli artiştii de noroi, n-o să ţi-i spele nimeni, şi n-o să-ţi spele nimeni nici imaginea ţării.
Iar artiştii români sunt azi acoperiţi de noroi în medii. Din fericire, la un mod foarte primitiv, pueril de fapt. Nu vreau să spun prin asta că nepericulos, dimpotrivă. Asistăm, vai, pasivi, poate chiar cu satisfacţie, la târârea în mocirlă a celor mai cunoscute nume din literatura şi artele noastre. Sigur, putem rămâne pasivi, dar vom fi victimele următoare.
(…)Ce voi face dacă aceste campanii vor continua? Nu ştiu, probabil că o să plec din ţară definitiv. Nu vreau să ajung să mă scuipe lumea pe stradă după 30 de ani de scris literatură. N-o să am nici un regret şi n-o să privesc în urmă. Cum arată acum, moral, România, nu e neapărat o briză de primăvară.”
Acestea fiind spuse, vă invit să citiți editorialul semnat de Mircea Cărtărescu. Un editorial din care am extras și fragmentele de mai sus.