Era un deal în spatele casei bunicilor mei cu care mi-am măsurat mult timp, cresterea. Un deal pe care o vreme nu l-am putut urca.
Bunica zicea – “atât pentru anotimpul ăsta, copilă! Mănânci, dormi, mai creşti şi venim data viitoare mai puternice şi urcăm mai sus de ţăruş!” – şi punea un ţăruş pe care scrijelea o cifră – anii mei. La şase ani am urcat până sus şi priveliştea mi s-a părut măreaţă pentru că mă simţeam o învingătoare. Am şi fost pentru o clipă. Nu ştiam atunci câte dealuri sunt de urcat într-o viaţă, uneori pe coate şi genunchi, câte clipe efemere de glorie sunt şi câtă zbatere ca să le atingi, câte iubiri şi câţi prieteni cu care credeai c-ai să poţi merge până la capătul pământului, îţi pierzi pe drum şi câte lacrimi au să spele cărările pe care urci, pietrele în care-ţi răneşti sufletul.
Nu ştiam atunci că sunt oameni în care oboseşte puterea şi nu merg mai departe lângă tine, nu ştiam cum te lovesc peste ochi ramurile în furtună scrijelind acolo dureri nemăsurate, nu ştiam gustul îndurerării din drag şi credinţă. Nu ştiam decât că lumea e frumoasă şi bună, că dealul din spatele casei trebuia cucerit pas cu pas, anotimp cu anotimp şi, mai târziu, am realizat că atât de adânc s-a scris în sufletul meu încât n-am mai uitat niciodată, imaginea mică, atât de mică văzuta din vârf de deal a căsuţei în care-am copilărit!
Aşa o regăsesc şi azi în amintiri, mică şi respirând poveşti. Din înălţimea anilor mei, după atâtea dealuri urcate cu încrâncenare, în gând mă odihnesc mereu în pacea căsuţei în care-am încolţit. Ea nu mai este demult în fapt. S-a unit cu pământul din care se ridicase. Şi bunica a “urcat” un deal care te coboară pentru totdeauna. Doar mintea şi sufletul meu le păstrează intactă imaginea şi urma din mine. Dar mi se-ntâmplă des să mai vreau o dimineaţă în care să-mi zboare sufletul înaintea picioarelor pe dealul ăla, o dimineaţă în care să nu pot dormi de nerăbdarea curată că am să mă înfrunt cu propriile-mi posibilităţi, o dimineaţă în care să mă bazez fără rezerve pe oamenii cu care pornesc la drum, să nu mă tem de primejdii, să nu cunosc gustul lacrimilor şi-al îndoielilor de niciun fel. O dimineaţă în care să deschid ochii şi să simt doar senin în adâncul lor.
O dimineaţă ca nicio alta pe lume…
