S-a dat startul la o nouă ediție. Repetitiv și halucinant, sisific și proteic, sîntem din nou prinși în peisajul unei lumi unde nu mai contează valoarea, bunul simț sau fapta. Toate alianțele contra naturii care au fost realizate, toate anormalitățile la care am fost părtași în ultimii ani, toate promisiunile neținute sînt aruncate deoparte, uitate, negate. Scoatem din joben aceleași personaje reciclate prin alte partide, sau alte figuri care, mai rău, pînă acum nu au demonstrat nimic și venim cu promisiuni. Cu vorbe. Cu vorbe goale. Îl punem, din nou, pe alegător, să decidă răul cel mai mic și să voteze contra. Ciclic, epopeea națională nescrisă (de fapt celebra Țiganiada e singura noastră epopee), revine și devine vorbăriada.
Ne pricepem la toate. Cu toții. De la fotbal la politică, de la cultură la aviație. Jurnaliști nefăcuți devin mari lideri de opinie. Repetenții sau mediocrii unui sistem de învățămînt care a funcționat pînă acum două decenii ies în față. Se scrie mult, peste tot. Mult prea mult. Exagerat. Paradoxul este că, deși se scrie, nu se mai citește. Se vorbește mult, exagerat. Și nu se mai ascultă. Trăim momentul în care aleșii (în marea parte din greșeală sau care au fost nedoriți) se afișează în biserici, la slujbe, fac caritate și teatru prost. Jură cu mîna pe Biblie și, în aceeași zi, mint fără scrupule. Stau alături de alții la liturghii iar cînd ies afară îi înjunghie. Cu gîndul, cu lucrul, cu fapta, cu știința.
Mizeriile și gunoaiele ies la suprafață în vremuri tulburi, în furtuni. Mai mult decît oricînd, omul de rînd este dezorientat și încercat. Din nou. Mereu. În amalgamul acesta de vorbe goale, de mult zgomot pentru nimic, de tam-tam-uri electorale sau de minciuni duse dincolo de limita imaginației, după Miracolul unei Sărbători a Creștinătății și sub semnul altei mari zile din lumea celor care mai au credință, Izvorul tămăduirii, îmi dau seama că ne-ar trebui multe izvoare pentru a ne spăla și mult prea multe tămăduiri pentru a putea, și noi, avea parte de normalitate! Pînă atunci, totul este doar vorbă goală, deșartă. Vorbăriadă.
Și îmi aduc aminte involuntar de tunetul lui Bartolomeu Anania care nu avea iertare pentru astfel de neoameni…
