Despre cuvinte. Și despre tăcere.
Un singur cuvânt te poate pune pe cale, un al doilea te tulbură, al treilea îţi produce panică. Cu al patrulea începând, confuzia e absolută. Logosul era totdeodată şi acţiune. A devenit paralizie. Ce anume e un cuvânt? Tot ceea ce nu e trăit cu o intensitate arzătoare.
Când spun: oare merită viaţa să mori pentru ea? şi asta tot un cuvânt este. Dar măcar e comic. Toată lumea a putut observa cât de mult vorbesc despre limbaj tinerii sorbonarzi, normalieni, eseişti, distinşi gazetari, retori şi alţi intelectuali progresişti şi cu stare. A devenit o obsesie şi un tic. Dacă atât de mult se vorbeşte despre limbaj, e pentru că eşti obsedat de ceea ce-ţi lipseşte. Şi pe vremea turnului Babel trebuie că se vorbea mult despre limbaj. Aproape tot atât de mult ca şi astăzi. Verbul a devenit verbiaj.
Toată lumea are un cuvânt de spus. Cuvântul nu mai arată. Cuvântul trăncăneşte. Cuvântul e literar. Cuvântul e o fugă. Cuvântul împiedică tăcerea să vorbească. Cuvântul asurzeşte. În loc să fie acţiune, te consolează şi el cum poate pentru faptul că nu acţionezi. Cuvântul toceşte gândirea. O deteriorează. Tăcerea e de aur.
Garanţia cuvântului trebuie să fie tăcerea. Din păcate, e inflaţie. Şi acesta e un cuvânt. Câtă civilizaţie! E de ajuns ca spaimele să se depărteze de mine şi încep să vorbesc în loc să încerc să împresor realitatea, realitatea mea, realităţile, aşa fel încât cuvântul să înceteze să mai fie o unealtă de săpat
Eugen Ionescu
(26 noiembrie 1909- 28 martie 1994)
