“Buffalo Soldier, Dreadlock Rasta
There was a Buffalo Soldier
In the heart of America…”
Acordurile melodiei lui Bob Marley răsunau în cafeneaua, al cărei nume îi amintea tinerei de “Siffler sur la Colline” a lui Joe Dassin. De câteva clipe, ea îşi privea nestingherită reflexia în geam. În geamul din spatele lui, al tânărului cu care era la masă şi care, de aceleaşi câteva clipe, o privea pe ea. Probabil aşa fuseseră mereu, într-un soi ciudat de contra-timp, care, totuşi, sfârşea de fiecare dată în fix acelaşi timp…
La un moment dat, doi bărbaţi intrară în cafenea şi se aşezară la o masă din celălalt colţ al încăperii. În blugi şi geci neglijente, păreau că nu aveau nimic în comun cu tinerii de la masa de lângă fereastră, căci el avea un ascot vişiniu, care îi dădea o alură britanică, de Sherlock Holmes, iar ea îşi etalase trei broşe micuţe, din argint, pe clasicul sacou negru. În fine, cei doi bărbaţi abia sosiţi comandară două halbe de bere. Măcar ei erau prieteni. De pahar şi alte neesenţiale, cel mai probabil. Dar totuşi, prieteni.
Fata, băiatul şi cănile lor mari cu ciocolată caldă cu aromă de scorţişoară şi portocale stăteau într-o tăcere tensionată, dominată, parcă, de o întrebare care nu se auzea suficient de clar pentru a putea fi rostită. De fiecare dată când se vedeau, începeau câte un joc introspectiv: fiecare „citea” în celălalt tot ce acesta din urmă nu voia să spună. Şi nici nu era nevoie ca vreunul dintre ei să spună tot ce gândea, pentru că celălalt ştia exact tot ceea ce nu era spus. Era un joc straniu şi periculos, pe care îl lăsau de fiecare dată neterminat, ca o partidă de şah care e în remiză de câţiva ani. El juca cu albele, iar ea, cu negrele.
Peste alte câteva momente, uşa cafenelei se deschise din nou şi, de data asta, pătrunseră înăuntru doi îndrăgostiţi care îşi declarau statutul ţinându-se de mână. Clasic, nu? Ultimii veniţi optară pentru o masă retrasă, unde puteau să-şi facă toate promisiunile din lume, fără să fie auziţi de nimeni. Fiindcă e un real paradox acesta: să vrei să fii intim în mijlocul oamenilor, să vrei să fii doar tu cu tine şi cu celălalt în miezul mulţimii. Pe cei doi amorezaţi nu îi interesă prea mult ceea ce comandară, pentru că erau mult prea ocupaţi să respecte ceea ce le comanda propria inimă. Da, aveau doar una. Că doar de-aceea erau îndrăgostiţi.
Aşa fuseseră şi ei cândva. Englezul şi franţuzoaica. De fapt, ea nu era o franţuzoaică veritabilă, deşi bobul rebel şi rujul roşu se pronunţau pentru asta. Nu, clar nu. Le admira pe franţuzoaice, dar niciodată nu aspirase să fie una cu adevărat, complet, indubitabil. În fine, aşa fuseseră şi ei cândva, tinerii de la masa de lângă fereastră. Aşa, adică îndrăgostiţi. Sau nu? Cred că nu s-ar putea şti cu certitudine, fiindcă acum, la aproape un an de atunci, niciunul n-ar mai recunoaşte nimic. Tipic lor, de altfel, căci, calităţile lor de invidiat erau în pericol din cauza unui defect foarte deranjant, aşa cum o cameră cu porţelanuri nu este sigură, din cauză că un elefant îşi face veacul pe acolo. “Elefantul” lor se numea orgoliu. Ştiţi cu ce se hrănea elefantul Orgoliu? Cu sentimentele lor. Şi mai era o problemă semnificativă.
Din vina lui Orgoliu, cei doi tineri nu ştiau cine sunt unul pentru celălalt. Era limpede că nu erau ca bărbaţii care se distrau cu halbele de bere – din simplul motiv că, odată, fuseseră mai mult decât atât, pe când acei doi inşi, nu. Şi era chiar şi mai limpede că nu erau nici ca îndrăgostiţii îmbrăţişaţi de la masa retrasă – din simplul motiv că, acum, nu mai erau atât de mult. Aşa că, ce erau ei? Cum se numesc doi foşti care, nu doar că rămân prieteni, ci mai şi ies apoi împreună, însă “doar ca prieteni”? Cum se numesc doi prieteni care, mai demult, au fost mai mult decât prieteni? Cred că limba română nu deţine încă acest termen…
Şi pentru a domoli confuzia, fata se ridică, îşi luă paltonul pe ea şi ieşi în întunericul nopţii, lăsându-l acolo pe băiat, singur, cu o carte şi cu ciocolata caldă. Însă când trecu prin dreptul ferestrei lângă care, pe dinăuntru, era masa lor, întoarse capul. Nu mare îi fu mirarea când văzu că şi el întorsese capul spre ea, cea din afară. Doar se citeau unul pe altul.
Da, se citeau, dar încă nu descoperiseră ce specie erau…
