O grădină plină cu flori.
Mulți trandafiri, câteva gladiole, vreo trei, patru lalele. Un balansoar, o carte și gânduri. Multe gânduri care te aduc lângă mine chiar dacă tu ești departe. Foarte departe.
Știu, gândurile astea călătoresc pe firul unei pânze de păianjen și uneori se rup sub greutatea emoțiilor. Dar, cu migală și cu o răbdare care nu știu de unde vine, mă încăpățânez să le cârpesc de fiecare dată.
Uneori te așez pe frunzele copacilor și-ți povestesc despre nemurirea clipei, despre puterea gândurilor, despre eternitatea sentimentelor care, o dată așezate într-un colț de suflet, se vor sedimenta cu praf de închipuire și abur de imaginație.
Alteori te ascund în vise unde nici măcar tu nu te mai găsești. Acolo îmi ești aproape. Mai aproape decât îmi vei putea fi vreodată. De acolo, plecăm în călătorii din care nu ne mai întoarcem. Din călătorie în călătorie ajungem la chintesența vieții, la râul etern curgător, la copacul cu frunze de aur, la curcubeul fără început și fără sfârșit. Și cine ar mai vrea să plece dintr-un asemenea loc?
Nu, nu e nevoie să-mi spui ca visez ca un copil înainte de călătoria la Disneyland; știu asta. Dar vezi tu, eu am îmbătrânit copilărește, astfel că o să trăiesc și după ce voi fi murit. Și eu știu că visele uneori pot călătorii în realitate dacă știi a le ruga frumos.
