Poate mai mult decît oricînd, mediocritatea iese la iveală în peisajul tot mai pestriț al unei Românii furate și frustrate. Toți cei care tînjesc după normalitate parcă au ajuns la capătul răbdărilor; și nu e de mirare de vreme ce, zi după zi, asistăm la o anormalitate gregară, amorfă, proteică. Se aruncă în scenă personaje de prost gust, fără prejudecăți, fără scrupule sau fără valoare și se coboară totul în zona periferiei, a mahalalei. A ne-doritului. Dar, din nefericire, a tot-mai-prezentului.
Strada este locul unde, cu toții, participăm la o scenă imensă. Ne interesează viața privată a celorlalți, ne străduim să aruncăm cu noroi, cu invective, cu pietre sau cuvinte. În loc să devină un loc al strădaniei de a ne purta civilizat, strada este un spațiu al destrăbălării, al descompunerii. Ajunge să devină un suprapersonaj care judecă, schimbă miniștri, guverne, care își face, într-un oarecare fel, dreptate. Spun într-un oarecare fel pentru că, fără să conștientizeze, chiar și reacția străzii este manipulată de minți cenușii.
Sfatul bătrînilor, ca for suprem de odinioară, ajunge să fie înlocuit cu personaje mediocre, fără educație, fără bun simț și fără principii. Chiar dacă mai sînt locuri unde sfatul bătrînilor rezistă doar ca grup statuar (neîngrijit sau nebăgat în seamă), nu mai știm (sau nu mai dorim) să ținem cont de părerea celor mai în vîrstă. Singura modalitate prin care, azi, cineva contează, este ca număr la vot. Se fac alianțe contra naturii, de conjunctură, se fac promisiuni fără nici o legătură cu realitatea, se falsifică, se minte. Se trag sfori și se țes urzeli care depășesc orice limită a imaginației…
Oamenii cu bun simț, intelectualii, oamenii de cultură și cei cu adevărat valoroși s-au retras, tot mai mult, în lumea lor, acolo unde nu pot fi atinși de flagelul străzii. Al mediocrității. Al afișării. Al celor bolnavi de putere și săraci cu sufletul. Lumea lor este una a pămîntului, cu care sînt în rezonanță, nu a asfaltului ca spațiu al afișării. Simplitatea este lecția pe care ne-o dă pămîntul, cu puterea ei regeneratoare, nu fascinația străzii, a asfaltului sau a betoanelor. Nu văd pe nimeni dintre cei care apar, ostentativ, în față, să își îngrijească, cu propriile lor mîini, grădina. Pentru că cel care cunoaște limbajul pămîntului și are mîinile bătătorite de muncă nu caută fascinația afișării.
România lucrului bine făcut trebuie să pornească de la grădina și educația fiecăruia…
