Puteți susține WebCultura, cu ce sumă doriți, prin intermediul butonului PayPal de mai jos. Mulțumim!
Omul modern a picat într-o lume în care “speranţele de dimineaţă sunt îngropate după-amiaza”…
Franz Kafka apare ca opţiune de lectură în formarea oricărui intelectual, la o vârstă relativ adolescentină. Întâlnirea cu el provoacă aproape necondiţionat un avânt nelămuritor, dar temeinic. Apoi, apele maturităţii au spălat entuziasmele şi le-au depozitat în străfunduri. La vârsta maturităţii, apropierea de lumea lui Kafka este mai sobră, dar scapă de snobismul distrugător al “contractului cultural” şi devine un soi de imersiune în alcel illo tempore al fiinţei.
Comparându-l cu Borges, în opera căruia labirinturile sunt geometrice sau șahiste – produc “angoase” intelectuale ivite din absoluta luciditate a elementelor puse în joc – la Kafka găsim coridoare tenebroase, fără capăt, inscrutabile. Neliniştea e una de coşmar – născută din absoluta nerecunoaştere a forţelor puse în joc.
La Kafka, fiinţează o lege inexorabilă, dar ignorată la infinit, personajele lui au îngrijorări pentru că bănuiesc existenţa a ceva, stăvilesc rezistenţa aşa cum te opui coşmarurilor nocturne, luptă împotriva Destinului; frumuseţea lor constă tocmai în această “zadarnică rezistenţă”. Astfel, experienţa lui K din Procesul este istoria exemplară a omului modern. Ea este mai mult decât o aventură, este o poveste a unei vieţi. Avem în faţă un roman gnostic, dar şi existenţial.
Pedeapsa lui K nu are nimic terifiant în ea, nu este ostilă şi absurdă, ci o modalitate de cunoaştere tragică. Departe de etichetarea “literatura absurdului”, tragedia lui K este o pledoarie pentru o “normalitate” modernă – cum a ajuns K dintr-un tânăr revoltat şi pur la o seninătate activă a inimii şi a minţii, un divorţ clar între esenţă şi aparenţă. Industrializarea a adus cu sine nu numai progresul, ci şi un sentiment de sufocare, izolare şi singurătate, “starea inconştientă a omenirii”. Omul modern a picat într-o lume în care “speranţele de dimineaţă sunt îngropate după-amiaza”, o lume în care relaţiile familiale, de birou, de prietenie sunt convertite în iluzii aflate sub puterea instituţiilor autoritare. În lumea lui Kafka, “un punct de atracţie a existat între lege şi vină”. Conceptele de dreptate şi nedreptate, păcatul şi vina sunt strâns legate unele cu altele.
În faţa legii, Kafka a ţesut metafore uimitoare, matrici moderne, prin asocierea elementelor de mitologie cu teme creştine şi amestecul de basme evreieşti şi chinezeşti. Sentimentul profund de pesimism, resimţit în timpul lecturii din opera kafkiană, este surprinderea vieţii umane paralizate de o putere birocratică supremă, dar nevăzută, de care individul nu are nicio scăpare. Parabola este o oglindă care reflectă tensiunile absurdităţii, disperarea şi perplexitatea situaţiilor uimitoare create într-o lume nedreaptă. Acestea sunt controlate de un sistem birocratic labirintic şi fără chip.
În paginile scrise de Kafka, găsim acele “mușcături şi înţepături” necesare înţelegerii falsului din realitatea cotidiană.
