Anca Horj

Ce triste sunt poveștile Ce se trăiesc doar în interior Le simți mereu săgețile Căci lasă în urmă numai dor. În ce straie frumoase sunt gătite Din păcate nu pot fi împărtășite Și găsești că 

Lasă-mă să-ți văd ochii Sunt ca stelele în toiul nopții Cu tine ce se întâmplă e magie Adevărate reacții ce nasc chimie. Lasă-mă să-ți ating buzele Sunt ca pentru pictor, muzele Mă îmbie la ceva 

Ne dorim o amprentă lumească Mai mult decât cea cerească Căutăm să avem ceva palpabil Căci sufletul e controversabil. Un trup, un adevărat călător Căci sufletul e visător Pe trup îl îmbraci cu haine Sufletul 

Trec cu viteză pe a vieții margine Imagini se pierd pe lângă mine Mă întreb oare când să mă așez? Să-mi ofer răgaz să mai și visez În oglinda retrovizoare abia privesc De parcă pe 

Probabil îmi vei spune că sunt De neînțeles... Că brațele tale de ce nu le-am ales Și am pus punct atât de ușor Unor sentimente ce nasc atâta dor. Cuvintele nu reușesc să transmită Că