Adevăraţii îngeri în zăpadă…

Acestea sunt micile momente după care tânjim de fapt cu toţii.

Și nu înţeleg: de ce aceia care au cu cine să le împlinească nu și le împlinesc?

Când aştepţi pe cineva care este departe sau când eşti singur, ai da orice pentru a avea astfel de momente. Eu una, aş da orice pentru ca iubitul meu să îmi fie alături. Să îl pot privi în ochi. Să îi pot ţine mâinile în ale mele. Să îi pot zâmbi. Să mâncâm împreună. Să ne plimbăm seara. Să îl pot săruta. Să vorbim de copii. Să pot discuta cu el câte în lună şi în stele, seara, în vârful patului, învelită în braţele lui. Aş da orice să mă pot bulgări cu el. În lipsa zăpezii, aş folosi perne. Aş da orice să am cu cine împărţi ceva. Orice. Timp. Timpul meu. Gândurile mele. Viaţa mea.

Între timp însă, aşteptându-l şi iubindu-l, mi-am promis că niciodată – dar niciodată! – când el îmi va fi alături, nu am să las timpul să treacă fără să facem ceva împreună. Să adunăm amintiri. Să nu lăsăm viaţa să treacă pe lângă noi, iar noi să trăim împreună, dar separat. Când eşti în doi, chiar şi tăcerile pot avea un rost al lor. Uneori, o privire, un gest, o simplă prezenţă, face mai mult decât orice victorie, succes sau carieră neîmpărtăşită cu cineva anume.

Nu risipiţi timpul când aveţi cu cine să îl împărţiţi. Tăceţi, vorbiţi, certaţi-vă, împăcaţi-vă, plimbaţi-vă, tăvăliţi-vă în zăpadă, iubiţi-vă… Faceți tot ce vă trece prin cap. Dar faceţi împreună!

Să nu dea Dumnezeu să fie mulţi cei ce simt cât de greu poate fi să nu ai cu cine să-ţi împarţi nici măcar tăcerea!