Şi tu ştii că a revenit ca un vânt de din vis
Ce ne-a adus atunci o lacrimă printre abis,
Adulmecată de furtuni ce fost-au strop de soare
Oare?
Dar tu, iubito, şi-atunci, şi-acum, eşti bine, oare?
Aşa cum vrut-ai totul pe pământ
Ţi-am petrecut aievea în zborurile toate
Să pot să-ţi fiu şi atunci, şi acum, durerea toată.
Dar, plânsul nu mi te lasă captivă într-o şoaptă,
Nici noaptea nu mai este deopotrivă coaptă
Ca frunza ce pluteşte în furtuna de petale
Neînţelese, pricepute parcă, dar… oare?
Mai eşti tu, iubito?
Şi luna ne priveşte în depărtare
Şi frunzele se-aştern la pasul tău în căutare
Şi am vrea să fie stele, ce rătăcesc în frigul mare,
Dar e doar toamnă în astă dimineaţă
Iubita mea cu ochii ca de gheaţă.
Şi da! Ai revenit, dar cum? Dar când?
Nu m-ai pierdut… să ştii. Am fost aici…
Să te aştept. Şi ai venit. Şi nu mai pleci.
Să ştii!
