Euforia lunii Decembrie

În realitate, nu a alege este greu, ci a accepta să ne împărțim fericirea cu ceilalți.

Euforia lunii decembrie este, desigur, efectul eforturilor producătorilor de toate felurile de a-și comercializa cât mai profitabil marfa și serviciile. Totodată este și un efect al dorinței creștinilor consumiști de a converti sacrul la o bucurie mai lumească, mai palpabilă, la îndemână pentru, aproape, oricine. Este bucuria aceea pe care Charles Dickens o surprinde cât se poate de exact în Poveste de Crăciun, cea a dăruirii, împărtășirii și a iubirii de semeni.

În 1823, un profesor de literatură, Clement Clarke Moore, scria poemul The Night Before Christmas cu scopul de a-și distra copii. Desenatorul Thomas Nast, angajat al revistei Harper’s Weekly, îi desăvârșește portretul personajului central din poem – un bătrân rotofei, cu mantia roșie, în blăniță și săniuța trasă de reni. Cu timpul, imaginea va deveni un adevărat brand al sărbătorilor de Crăciun. Publicitatea și moda ilustratelor de Crăciun vor contribui mult la răspândirea imaginii standard a noului Moș Crăciun de tip american, mai ales compania de băuturi Coca-Cola. Astfel, Moș Crăciun va exista pentru toate vârstele, suplinind nevoia fiecăruia de miraculos și oferind oamenilor o cale mai ușoară de-a avea acces la fenomenul religios.

Acumularea materială, apetitul pentru obiecte, este atât de evident în perioadele de sărbătoare, când magazinele devin locul de viață pentru majoritatea oamenilor, locul de întâlnire, de plăceri și des-frânare, de încântare, în care narcisismul și hedonismul au ca simptom adăugat “febra”. Imaginarul care domină lumea de astăzi este unul de tip marfă, în care fiecare individ se preferă pe sine, lumea fiindu-i disponibilă oricând și oriunde, la picioarele lui. În astfel de perioade, copilul învață de mic că el este un individ-doritor, că el se mișcă într-o lume a doleanțelor.

Dacă se spune că suntem ceea ce mâncăm, ceea ce bem etc., cel mai intim adevăr despre noi este că suntem ceea ce dorim, indiferent dacă universul dorințelor noastre este populat de persoane, obiecte, experiențe, stiluri de viață, cu toate expresiile pe care acesta le îmbracă. Confortul psihologic și imediatețea realizării dorințelor noastre nu lasă loc decât pentru dreptul la plăcere. Societatea se organizează în jurul dorințelor noastre și răspunde dorințelor noastre “personalizate”. Pentru orice doleanță de copil sau de adult, de femeie sau de bărbat etc., cineva gândește, creează, se specializează. Pentru fiecare “target comercial” cineva își pregătește “sulița”. Lumea serviciilor “în slujba” ta sau a mea se extinde mereu. Crăciunul este, fără îndoială, un eveniment scos din spațiul privat, el a devenit un eveniment public, un spectacol. Imediat apare și întrebarea: “Și ce e rău în asta?” sau “Și ce dacă contagiunea socială face ca mimetismul să troneze în lumea dorințelor, când strada devine casă și anturajul tinerilor ține loc de familie?” Totul se explică…

Poezia iernii? Ar putea fi neprihănirea omătului, care s-așterne purificator peste această lume încărcată de păcatele anului ce tocmai se sfârșește. Ar putea fi și vindcarea de regrete și gânduri pizmașe. Suntem bogați sufletește pe cât de intense în trăiri ne sunt amintirile. Iarna camuflează singurătăți viscolite și-nchideri în sine. Dunga plumburie a zării ascunde plecări și părăsiri, nopți lungi ca așteptarea unui tren întârziat pe un peron de gară. Totuși, chiar și așteptarea, care uneori se lasă așa de greu consumată, înseamnă tot trecere și numărătoare inversă.

Vom căuta în noi forța de a ne reîncrede unii în ceilalți și de a ne izbăvi prin iubire în anul ce va veni. Iarna, stările opuse coincid. Sevele se închid în rădăcini, pregătind miracolul învierii de mai târziu. Bucurie zămislită sub masca tristeții, dogoarea fiorilor de gheață. De fapt, iarna nu-i un anotimp, ci o stare de spirit, o dimensiune a spiritului uman – neprihană și întoarcere în sine ca într-o cristelniţă din care nu poți ieși decât purificat.

Începe încă o iarnă răzvrătită ca zăpezile de altădată asupra fantasmelor amintirii. Alte nopți în mătase albă, alte zile grele de culori se vor aduna peste sufletele noastre, ca reluarea unei existențe deja trăite. Ne pregătim iarăși să mai trecem un prag și nu suntem mai bătrâni, ci doar am mai adăugat o fărâmă de bogăție inimilor noastre. Să lăsăm loc, încă o dată, speranței. Un decalog al zilei de mâine pe care nu am avut curajul să îl rostim, iese în lumina răvășită și alungată de teamă: să fii curat la gânduri, la vorbe și, mai ales, la fapte, să nu urăști, să te bucuri de fiecare clipă trăită și… să iubești. În realitate, nu a alege este greu, ci a accepta să ne împărțim fericirea cu ceilalți.

Începutul sfârșitului de an răstălmăcește sensul destinului ce ne-a fost dat. De aceea, ce n-am împlinit vom avea ocazia de a încerca să izbutim, pe cine am îndurerat (din întâmplare) vom putea să bucurăm. Cine ne-a amăgit va avea șansa să se reabiliteze. Numai clipa pierdută nu se va mai întoarce, fiindcă ea, clipa, suverana destinului, e cea care ne pierde. Pentru că nimic nu-i definitiv pierdut dinainte și pentru că nimic nu se mai poate recâștiga, să reînvățăm drumul speranței.

La urma-urmei, și “filosofiile” despre viață se pot schimba odată cu viața însăși.

Grafică de Angel Boligan.