Caii sunt prosti, dar nu atat de prosti ca oamenii

“Nimic nu-i ca sentimentul de stăpân.”

“Caii sunt proști – dar nu atât de proști ca oamenii. Era zicala favorită a lui Zaharie și o spusese de atâtea ori încât nu mai știa de unde o știe, dacă nu cumva o inventase el însuși într-un puseu de inteligență, luciditate și scepticism. Nu cunoștea aceste sofisticate cuvinte, dar, în viclenia lui rudimentară, nu-i erau străine decât noțiunile. Poate o auzise la târg, de la careva din geambașii cu dinte de aur care-ți vindeau câte un mânz care abia când ajungeai acasă începea să șchiopăteze. O spunea uneori la crâșmă când se ridica să plece acasă, fie că băuse peste măsură (propria lui măsură), fie că nu mai avea bani și gestionarul refuza să-i mai dea un ultim pahar pe datorie, să-l scrie în catastif, unde de altfel în dreptul lui erau trase linii destule. Începea întotdeauna prin a bea plătind fiecare pahar cu banii jos, prostul de gestionar sperând probabil că va plăti cât e seara de lungă, ba că va achita și din restanțe de parcă el nu știa că acolo celălalt putuse trage linii câte a poftit. Cine să verifice, să le țină socoteală? Pe ultimele le bea trimițând prin cineva paharul gol la tejghea și făcând un semn peste pălăriile tuturor: va plăti la sfârșit, îi este deja cam greu să se tot ridice și să se așeze. Apoi, chiar înainte de ora închiderii se clătina el însuși până la tăblia de zinc și spunea: “ultimele să mi le treci în cont și să-mi mai dai unul de drum”. Dacă gestionarul refuza și în ultima vreme (ultima vreme când începea să se cam termine băutura la bufet) refuza neînduplecat, atunci Zaharie spunea cât de limpede putea, pentru toți care aveau urechi să audă: “Caii sunt proști, dar nu atât de proști ca oamenii”, și cu asta ieșea. Fiecare înțelegea ce voia, iapa era de data aceasta în grajd și nu în beznă în fața prăvăliei, cum și-ar fi putut închipui un prostovan. Ajuns acasă verifica dacă-i așa pentru orice eventualitate și îi mai trăgea o bătută, să se răzbune pe viață și pe dobitocul de la tejghea. Cu sufletul ușurat se tăvălea apoi și el în ieslea ei cu fân, scutind-o astfel pe nevastă de porția ei. Dimineața iapa îl trezea cu răsuflarea ei fierbinte în ceafă. Se purta atunci bine cu ea, o hrănea și îi dădea cu mâna lui apă cu vadra, și ca pentru a-i îndreptăți cuvintele iapa își scutura pielea pe gât. Bătea din copită și își cufunda botul în găleată de parcă nimic nu se întâmplase cu o seară înainte. Fată bună, Smaranda. Apoi o înhăma, se urca în căruță și ieșea mândru din curte. Imediat o obliga s-o ia la trap, vedea crupa cum saltă, curelele hamurilor cum făceau spumă, un clăbuc de te puteai bărbieri, plezneau ușor, și când dădea cu biciul de-a curmezișul peste spinarea ei osoasă urma acestuia se cunoștea ca un perdaf. Nimic nu-i ca sentimentul de stăpân.”

Alexandru Vlad, Ploile amare