Câteva aplicații fenomenologice.
Suntem înconjurați de clădiri. Multe dintre ele sunt diferite și nici măcar nu se aseamănă între ele. Nu știm în ce măsură o clădire se poate înscrie în sfera unicității, dar cu siguranță, dacă fiecare clădire ar fi concepută cu o anumită structură, organizare și un fond comun de idei, ar arăta mult mai bine. Fie că suntem în Los Angeles, Paris, Algarve sau Baku, ne lovim de aceeași dilemă. În articolul de faţă vom încerca să descoperim dacă este etic sau neetic să construim clădiri.
Ceea ce atrage atenția în fiecare oraş, sunt casele vechi, cele mai noi și clădirile istorice. Se pune întrebarea, de ce blocurile sunt incomode privirii în orice oraș am merge? Dacă observăm îndeaproape structura unui zgârie-nori, cu siguranță, din perspective estetice, l-am încadra la categoria kitsch. De unde vine totuși această dificultate a noastră de a putea vedea ceva „frumos” în clădirea unui bloc? Este arhitectura un apanaj al unei dictaturi politice, fie ea și capitaliste? Totul ar porni de la judecata de gust, ea însăși subiectivă. Dar, ce facem atunci când subiectivitatea unui singur privitor devine parțial identică cu subiectivitatea mai multor privitori care vor spune că „blocul acesta este urât?”. Aceste nuanțe specifice subiectivității sunt similare datorită fondului perceptiv comun. Dar, ca acest fond perceptiv comun să fie capabil să adune mai multe judecăți de gust similare, înseamnă că ar acţiona direct asupra judecății noastre, a tuturor celor implicați în viața orașului. Judecata noastră este astfel „afectată” de unele experiențe din afara judecății, de experiențe subiective sau de acele experiențe ce ne „spun” nouă că „acest lucru este urât”, sau „clădirea aceasta este frumoasă și este în stil Art Nouveau”.
Suntem undeva în fața Taj-Mahalului și cineva dorește să construiască o serie de blocuri. De ce mai degrabă blocuri, și nu mai degrabă case? (Întrebăm noi în spirit heideggerian). Despre felul în care orașele s-au transformat de-a lungul timpului prin „încărcarea” lor cu tone de blocuri, putem vedea mai multe detalii într-un film mut filmat vreme de 5 ani, în peste 20 de țări- filmul Samsara. (Magidson şi Fricke 2012, ora 1h1min59s-1h3min) Filmul aduce o radiografiere despre starea societății actuale din cauza unor arhitecturi intenționat gândite a fi ineficiente și inestetice. Observăm discrepanțele arhitecturale codependente de factorii sociali. Maurice Merleau-Ponty spune că „tăcerea este auzirea nedeterminată” (Ponty 1999, 27), deci putem auzi din acest film mut țipătul acelor clădiri inestetice și anacronice, care au schimbat forțat fațada orașului. Conform Școlii Scoiologice de la Chicago a lui Robert Park, suntem deja informați că sărăcia s-a mutat în metropole și că aspectele sociale se transformă, fără să ne dăm seama, în determinisme arhitecturale (N.a.), în clădiri construite ad-hoc sau în clădiri care pot distruge pentru totdeauna imaginea unui oraș.
Suntem puși astfel, în fața unei dileme morale ori de câte ori vorbim despre clădirile care ne înconjoară spațiul vital. Și totuși, suntem claustrați printre ele: texturi, culori care nu coincid, tentacule baroce și inserții de kitsch la orice pas manifestate prin anihilarea clasicului și a simplității.
Thomas Fisher a studiat îndeaproape problemele etice ale spațiului de locuit. Conform investigației sale, condițiile de trai ar trebui să fie egale cu condițiile de lucru oferite și compatibile cu ideea de „sănătate publică (public health)”. (Fisher 2010, 19) Transpoziționând această sintagmă a „sănătăţii publice” la un nivel psihologic, vrem să atragem atenția că sănătatea mentală a grupurilor sociale pleacă de la o sănătate morală. Clădirile sunt o oglindă a societății. Deoarece factorul temporal contribuie la definitivarea imaginii unei clădiri, a evoluţiei acesteia în timp, din punct de vedere filosofic, acţiunea lui „a construi” devine integrată unui judicativ- acest „judicativ” având ca principiu esenţial temporalitatea. (Cernica 2013) Felul în care judecata mea se raportează la aceste clădiri și observă asemănările sau diferențele, felul în care judecata de gust îmi este „afectată” în raport cu percepția, face ca aceste clădiri să fie obiecte reale și în planul transcendental.
Perspectiva heideggeriană: Martin Heidegger spunea că „locuitorii trebuie mai întâi să învețe locuirea” (Heidegger 1982, 162), dar mai mult de atât, pentru felul în care arată clădirile orașului, și autoritățile publice ar trebui să învețe sentimentul locuirii. Locuirea este un fenomen ce aparține atât Pământului (Ibid., 150-149), dar și fiecărei clădiri luate individual. Locuirea și felul în care locuim sunt fapte veridice ale existenței noastre de zi cu zi și sunt parte din noi înșine. Nu numai „construirea este cuprinsă în locuire”[1] (Ibid., 152) după cum spune Heidegger, ci și funcția spirituală a obiectelor: „Abia lucrurile care sînt locuri, sînt cele care îngăduie, în fiecare caz în parte, spații” (Ibid., 155). Locul determină apariția spațiului, iar spațiul este o extensie a locului.
Perspectiva pontyană: Maurice Merleau-Ponty observase că eul (în cazul nostru, privitorul clădirii) înseamnă „să mă disting de lume și de lucruri, deoarece în mod sigur eu nu exist în felul în care există lucrurile. Dar acea cogitatio pe care o descopăr astfel, chiar dacă e fără loc în timpul și spațiul obiectiv, totuși nu este fără de loc în lumea fenomenologică. Lumea pe care aș distinge-o de mine ca sumă de lucruri sau de procese legate prin raporturi de cauzalitate, eu o descopăr «în mine» ca orizont permanent al tuturor acestor cogitationes ale mele și ca o dimensiune față de care nu încetez să mă situez prin raportare”. (Ponty 1999, 12) Acest lucru înseamnă că suntem puși în situația sau chiar în „pericolul” de a ne raporta la clădirile din jurul nostru; ceea ce noi observăm ca simpli trecători este ceea ce ne afectează modul de percepere al orașului sau al spațiului în care locuim. Locuirea este astfel, un larg subiect de investigat pentru fenomenologia existențială. Această afectare a eului de către clădirile din jur este ceea ce Heidegger numea „situare afectivă ca loc-de-deschidere”. (Heidegger 2012, 185) Acest lucru înseamnă că eul este supus tuturor acestor moduri ale situărilor în spațiu, este predispus unei „încărcări” continue cu emoții, sensibilități, dar el nu ar fi putut atinge acest nivel, dacă el însuși nu este «loc-de-deschidere» pentru ceea ce se întâmplă în jurul său și pentru ceea ce percepe ca atare- adică Lumea. Eul este o deschidere pentru lumea din jur ce se manifestă ca locuri de viață și spații construite. Acest lucru este complet specific cotidianului urbanistic, pentru că existența de zi cu zi supune eul la o „dispoziție și tonalitate afectivă” (Ibid., 186), deci implicit unei «situări» subiective a eului față de ceea ce se întâmplă în jurul său.
Perspectiva actuală: Paul Katsafanas pune eșecurile arhitecturale ale unei clădiri pe seama unui „constituvism nietzscheian”. (Katsafanas 2013, 211) Acest lucru ar însemna „o acțiune” dublată de „activitatea agentului” și de „puterea” acestuia. (Ibid., 211) Atunci când arhitectul proiectează o clădire, el fiinţează ceva din punct de vedere filosofic – un spațiu de locuire, dar și un spațiu al desfășurării condițiilor Dasein-ului. Conform lui Dan Zahavi, tocmai „aceste experiențe diferențiale, ne fac să avem gânduri diferite și nu sunt doar simple diferențe senzoriale” (Zahavi 2005, 117-115), ele sunt diferențe ale experiențelor multiple prin care eul-privitor este mereu afectat.
Între găsirea valențelor «etice» și «ne-etice» a faptului de „a construi”, mereu vom fi situați între a fi „afectați” de clădirile din jurul nostru (de a fi încărcați cu emoții pozitive sau negative) și de a fi prinși între sentimentul moral al locuirii ca „înțelepciune practică”. (Aristotle 1999, cartea II-6, 28) Dacă vom practica moderația și sentimentul simplității în acțiunile legate de construirea spațiului citadin, cu atât mai mult vom simți în mod natural că orașele ne sunt locuri încărcate de sentimentul locuirii și spații ontice ale viețuirii. Felul în care locuim ar trebui să aparțină fiecăruia dintre noi, cei care locuim în tumultul oraşului.
Bibliografie consultată:
Aristotle.1999. The Nicomachean Ethics. Trad. de David Ross. Ontario & Oxford: Batoche Books Kitchener.
Cernica, V. 2013. Judecată şi timp. Fenomenologia judicativului.Iaşi: Institutul European.
Fisher, Th. 2010. Ethics for Architects. 50 Dilemmas for Professional Practice. New York: Princeton Architectural Press.
Heidegger, M.1982. Originea operei de artă. Trad. de G. Liiceanu și Th. Kleininger. Bucureşti: Editura Univers.
Heidegger, M. 2012. Ființă și timp. Traducere de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă. Bucureşti: Humanitas.
Katsafanas, P.2013. Agency and the Foundations of the Ethics. Nietzscheian Constituvism. Oxford: Oxford University Press.
Ponty, M.M.1999. Fenomenologia percepției. Trad. de Ilieș Câmpeanu, G. Vătăjelu. Oradea: Aion.
***Samsara. 2011. Film documentar de Mark Magidson & Ron Fricke, premiat în 2011 la Toronto International Film Festival, realizat în august 2012, valabil pe https://filme-online.to/film/bS0/Samsara , reaccesat în 25 iulie 2018.
Zahavi, D. 2005. “5. IV. The Self as an Experiential Dimension”. Subjectivity and Selfhood. Investigating the First-person Perspective. The MIT Press: Cambridge & Massachusetts & London.
