Singura vârstă înfumurată a vieții

Câteva gânduri despre tinerețe.

Se zice că tinerilor le e caracteristică seninătatea plină de speranțe. Nu e adevărat – sau cel puțin nu e adevărat pentru toți. Pentru că tânărul, înainte de-a se apropia de viață ca să pună stăpânire pe ea, poartă în sine, dacă sufletul lui nu e cu totul animalic, așteptări și năzuințe atât de mărețe și încrederi atât de puternice într-un sublim la îndemâna lui și într-o putere divină, încât realul așa cum e, viața așa cum se scurge ea nu pot fi pentru el decât palmele unor neîncetate dezmințiri.

Pentru tânărul de douăzeci de ani, orice om în vârstă e un inamic, orice idee suspectă, orice om mare trebuie dat în judecată, istoria trecută pare o lungă noapte întreruptă de fulgere, o așteptare cenușie și nerăbdătoare, un etern crepuscul al dimineții care începe, în sfârșit, odată cu noi.

Pentru tânărul de douăzeci de ani, chiar și apusurile par să aibă reflexele alburii și delicate ale zorilor ce întârzie să apară, faclele care-i însoțesc pe morți sunt focurile de bucurie ale noilor sărbători, tânguirile clopotelor bigote sunt dangănetele ce anunță nașterea şi botezul sufletelor. E singura vârstă înfumurată a vieții, în care omul are viciul viril de-a lua de coarne toţi taurii, în care umblă cu pasul sprinten şi apăsat al cuceritorului de cetăți, cu pălăria pe-o sprânceană şi cu bâta de cireș în mâna nervoasă.

După treizeci de ani se vede, într-adevăr, cât valorezi, pentru că apar cei mai tineri decât tine.

Giovanni Papini
(9 ianuarie 1881 – 8 iulie 1956)

(foto: Giulio Musardo)