“Nu orice ființă umană femelă este, în chip necesar, o femeie.”
“Chiar există femei?”
“Disputa feminismului a făcut să curgă destulă cerneală. Iar enormele prostii debitate de-a lungul acestui ultim secol nu prea par să fi limpezit problema. De altfel, există o problemă? Care? Chiar există femei? Sigur, teoria “eternului feminin” continuă să aibă adepți; îi auzi șușotind: “Și-n Rusia, până și acolo, ele rămân tot femei”; în vreme ce alți inși, bine informați – câteodată inclusiv cei din prima categorie – suspină: “Femeia se pierde, femeia e pierdută”. Nu se mai știe prea bine dacă există încă femei, dacă vor mai exista, dacă trebuie sau nu să dorești să existe și care e locul pe care ar trebui ele să îl ocupe.
“Dacă azi nu mai există feminitate…”
Prin urmare nu orice ființă umană femelă este, în chip necesar, o femeie; se impune ca ea să participe la acea realitate misterioasă și amenințată care e feminitatea. Aceasta e oare secretată de ovare? Sau înghețată în tăriile unui cer platonician? E de-ajuns un jupon cu fâș-fâș spre a o face să coboare pe pământ?
Cu toate că unele femei se căznesc pline de zel să-l încarneze, modelul ei n-a fost niciodată brevetat. (…)Dacă azi nu mai există feminitate, e pentru că ea nici n-a existat vreodată. Să însemne asta că termenul “femeie” n-are nici un conținut? E ceea ce afirmă cu tărie partizanii filosofiei luminilor, ai raționalismului, ai nominalismului: femeile n-ar fi, printre alte ființe umane, decât cele arbitrar desemnate prin cuvântul “femeie”; în special americanii sunt înclinați să creadă că femeia ca atare nu mai există; dacă vreo întârziată se privește pe sine ca femeie, prietenele o sfătuiesc să meargă la psihanalist pentru a scăpa de această obsesie.
E clar că nicio femeie nu poate pretinde fără a fi de rea-credință că se situează deasupra sexului ei. O femeie, scriitoare cunoscută, a refuzat cu câțiva ani în urmă publicarea portretului ei într-o serie de fotografii dedicate special femeilor scriitoare: voia să fie pusă în rând cu bărbații; pentru a obține, însă, acest privilegiu, avea să facă uz de influența soțului ei.
“Ce este o femeie?”
Dacă funcția sa de femelă nu e suficientă pentru a defini femeia, dacă, de asemenea, refuzăm să o explicăm prin “eternul feminin” și dacă totuși admitem, fie și cu titlu provizoriu, că există femei pe lume, va trebui să ne punem întrebarea: ce este o femeie?
Chiar enunțarea problemei îmi sugerează de îndată un prim răspuns. E semnificativ însuși faptul că pun problema. Unui bărbat nu i-ar trece prin cap să scrie o carte despre situația specială a bărbaților în contextul umanității. Dacă vreau să mă definesc, sunt obligată mai întâi să declar: “Sunt femeie”; această afirmație constituie fundalul pe care se vor ridica toate celelalte afirmații. Un bărbat nu începe niciodată prin a se declara individ de un anume sex: că e bărbat, asta se înțelege de la sine. Doar într-un mod formal, în registrele primăriilor și în actele de identitate, rubricile masculin, feminin apar ca simetrice.
Raportul dintre cele două sexe nu e precum al celor două electricități, ai celor doi poli: bărbatul reprezintă în același timp pozitivul și neutrul, așa încât în franceză se spune les hommes – bărbații – pentru a desemna ființele umane, sensul particular al cuvântului vir asimilându-se sensului general al cuvântului homo. Femeia apare ca fiind negativul într-o atât de mare măsură încât orice determinare îi e imputată ca limitare, fără reciprocitate.
“Vagile noțiuni de superioritate, inferioritate, egalitate…”
Mi s-a părut sâcâitor să aud, câteodată, în toiul unor discuții abstracte, bărbați spunându-mi: “Gândiți cutare lucru pentru că sunteți femeie”; dar știam că singura apărare posibilă era să răspund: “Gândesc așa pentru că e adevărat”, eliminându-mi astfel subiectivitatea; nu era cazul să răspund: “Iar dumneavoastră gândiți contrariul pentru că sunteți bărbat”; fiindcă e un fapt convenit că a fi bărbat nu înseamnă a fi într-o situație singulară; un bărbat e îndreptățit ca fiind bărbat, femeia e cea neîndreptățită.
Dacă “problema femeilor” este atât de fastidioasă, aceasta se datorează faptului că aroganța masculină a făcut din ea o “ceartă”; în toiul certei, nu se mai raționează just. Ce s-a încercat neobosit să se demonstreze e că femeia este superioară, inferioară sau egală cu bărbatul: creată după Adam, ea este, evident, o ființa secundară, au spus unii; dimpotrivă, au zis ceilalți, Adam nu era decât o schiță și Dumnezeu a reușit ființa umană în deplina ei perfecțiune când a creat-o pe Eva; creierul ei e mai mic; dar e, în termeni relativi vorbind, cel mai mare; Christos s-a întrupat ca bărbat: da, dar poate că tocmai din smerenie a făcut-o. Fiecare argument își cheamă de îndată contraargumentul și adeseori ambele sunt false. Dacă dorești să încerci să vezi limpede trebuie să ieși din aceste făgașe prea bătătorite; trebuie să refuzi vagile noțiuni de superioritate, inferioritate, egalitate și să iei totul de la capăt.
“În ce măsură faptul de a fi femei ne-a afectat viața?”
Cred că, pentru a elucida situarea femeii, anumite femei sunt cel mai bine plasate. Beneficiind de șansa restituirii tuturor privilegiilor de care se bucură ființa umană, multe femei de astăzi își pot oferi luxul imparțialității: ba chiar simțim această nevoie. (…)Cunoaștem mult mai profund decât bărbații lumea feminină pentru că în ea ne sunt rădăcinile; sesizăm dintr-o străfulgerare ce înseamnă pentru o ființă umană să fie feminină; și ne și preocupă mai mult acest lucru. Am spus că există probleme mai importante; ceea ce nu împiedică problema să-și păstreze importanța ei: în ce măsură faptul de a fi femei ne-a afectat viața? Ce șanse ni s-au dat, foarte exact vorbind, și ce șanse ni s-au refuzat? Ce soartă le așteaptă pe semenele noastre mai tinere și în ce sens ar trebui noi să le orientăm?”
Simone de Beauvoir
(9 ianuarie 1908 – 14 aprilie 1986)
Al doilea sex
