Încercările de a-i ghici vieții intențiile, sunt criminale, pentru că dezmoștenesc viața de secretul cu care ne tratează și o fac să se răzbune într-un mod tipic-citește cinic- pentru ea. Răzbunarea apare sub forma înghețării experienței.
Viața, ca trăire, nu existență, trebuie, fără echivoc, lăsată să decidă singură ceea ce alege să facă. Dacă dorim mereu depistarea intențiilor ei, ajungem sa fim mai atenți la atenție decât la ceea ce este pe cale să se întâmple la doi pași în fața noastră. Distrugem întru totul posibilitățile cu care vom fi serviți, paradoxal, tocmai gândindu-ne exagerat la ceea ce ne dorim să se întâmple. Varianta este să o observi într-un mod în care să nu speri la bine sau rău, ci doar să fii conștient de dorință, să o urmărești, dar în același timp să-i dai aripi să zboare. Și cu siguranță că se va întoarce de fiecare dată.
Dacă nu ne putem elibera de planuri și speranțe, dorind să avem controlul suprem asupra a tot ceea ce ne înconjoară, vom seca toată fântâna misterului. Iar reflexia vieții este misterul. Este cel care reușește să injecteze emoțiile puternice ale trăirii, fără de care plimbarea prin viața ar fi fost o plimbare pe același drum adormit și îmbătrânit de pașii noștri repetați. Misterul este tatăl amintirilor noastre, culorilor, prieteniilor, iubirilor, îmbrățișărilor, tatăl a tot ceea ce creează emoția ingenuă. El semnifică neașteptatul, iar omul se simte deosebit de răsfățat de acest neașteptat pentru că simțurile lui nu sunt făcute să extragă repetițiile.
Aceste repetiții apar mereu sub forma așteptărilor și recurgând la ele des, asfixiem cu sânge rece flacăra evenimentului. În loc să ne îmbătăm cu ea în acea clipă, să o lăsăm să orchestreze interacțiunile noastre, o stingem cu o ploaie de inflexibile dorințe. Simțurile noastre nu numai că doresc, tânjesc, ba chiar obsedează după orice formă de neașteptat.
Rolul misterului în viața noastră este de-al savura, dar reprezintă miezul dulce, acoperit de o crustă deosebit de dură a acestor așteptări. Are obișnuința de a pune condiția aceasta de a nu te folosi de minte și calcule pentru a experimenta întâmplările, ci de cele cinci simțuri. Pentru că valurile stimulilor nu pot ciupi și mișca o minte doritoare mereu de certitudine. Însă, pot mătura cu dragoste toate emoțiile neașteptate venite dintr-un colț de natură, ființă, necuvântătoare, sau moment. Trebuie să ținem strâns în pumn dorința, dar să uităm că este acolo; până la urmă nu o va lua la goană, nu are acum, iar dacă trăim cu frica că o va face, nu trebuie decât să încleștăm mai mult pumnul.
Te afli într-o gară pustie, undeva în Rusia. Ești aici pentru că anii au trecut peste iubirea pe care o împărtășești cu persoana dragă. Timpul și circumstanțele au fost necruțătoare și au dorit să vă separe o perioadă lungă. Au trecut, probabil, mai mult de cinci ani. Este o seară de decembrie care nu iartă nimic, nici măcar ceasul suspendat acoperit de țurțuri care anunță apropierea orei 20:00. Peste o jumătate de oră este anunțată venirea acceleratului din Moscova, în care se regăsește emoția pură îmbrăcată în haine omenești. Tremuri de frig, dar parcă realitatea este alta, neașteptarea. Începi să îți freci mâinile de emoție și te oprești din când în când pentru a face loc așteptărilor și posibilităților. Prea mulți ani, prea puține cuvinte, dubiile și întrebările zboară mai ceva ca fulgii de zăpadă din aer.
Sperând la ceva ce poate fi, uiți că tot ceea ce contează este pasul persoanei care apare ca un erou prin ceață. A ajuns trenul. Gara pustie de acum o oră nu mai există. Peronul este mâncat de pași grăbiți, revederi și îmbrățișări. Știi că trebuie să fie undeva pe peron, făcând același lucru pe care îl faci și tu. Momentul nu mai este trăit prin așteptare, ci prin el însuși. Nu mai are rost o așteptare, când foamea de emoție este atât de mare. Este în fața ta, și atunci realizezi că timpul nu poate fi cuantificat prin perioade, ci prin emoții. Ține pumnul strâns.
