Ai dus cu tine verdele ce l-am iubit
Când pașii tăi spre mine s-au grăbit
În tine mustesc amintirile. Să te cert?
Toamnă, nu am nimic să-ți iert!
În roadele tale îmi clocotesc trăirile
Stau așezate azi în hambarele inimii
Cu ele îmi hrănesc foamea adâncimii
Oprindu-i vulcanului, pornirile.
Ce ai putea să-mi ierți, tu, toamnă,
Că mi-au căzut frunze pe geană
Că pletele de la atâta soare s-au înroșit
Că prin multe ploi și noroi eu am pășit?
Când frunzele se scaldă prin al tău timp
De-ai ști cât te iubesc ca anotimp!
Cum își schimbă culorile după stare
Zvâcnește viață-n ele, adevărată încântare.
