Câte tăceri cu flori de cireş s-au scuturat
şi câte regrete vântu-a şuierat
când a văzut câte zăpezi s-au aşternut
între micimea paşilor mei şi zilele de mai…
Uite, câtă linişte asurzitoare-n jur
şi câtă lume cărând rutina-n saci
şi câte zambete-aş fi cules
din câmpul plin de maci
şi-s pe genunchi rugând pământul
să crească macii mei curând,
că-mi pierd şi unghiile-n carne
strângând un fir de amintire.