“Cel ce se transformă în vierme nu se poate plânge după aceea că e călcat în picioare.” – Kant
Am fost atâta amar de timp în paradis și m-am mințit singură că mi-e bine! Că mi-e bine departe de familie, de părinți, de frați, de tot ce îmi era familiar. M-am mințit că mi-e bine visând la lucruri și persoane care mi-au revenit, dar niciodată nu au fost ale mele.
M-am mințit că mi-e bine să privesc răsărituri și apusuri la munte și la mare, în timp ce îmi beam cafeaua singură, dar înconjurată de valori trecătoare. Poate atunci și doar atunci, mi-am fost sinceră, deoarece te căutam în mine. Te căutam în soare, în ploaie, în aer. Știam că ești undeva, dar nu aveam răbdarea și puterea de a sta pe loc să te aștept. Îmi găseam mereu scuze pentru că nu ai apărut încă, deși erai mereu în mine. Și porneam din nou către paradis. Un paradis care mi-a adus doar singurătate, tristețe, dezamăgire, frustrări, minciună și teamă. Multă teamă!
Adevărul este, că teama era a mea. Eu mi-am alimentat-o și eu mi-am creat-o. Teama de iubire, de rămânere, de oameni, de suferință. Teama de viață! Am întâlnit, am cunoscut și am păstrat doar oameni care mă răneau, care se alimentau din tot ce eram eu, iar când își umpleau sufletul, plecau. Uneori, am făcut și eu la fel. Pentru că, sunt și eu om. Om cu bune și rele. Mai ales cu rele. Mai ales cu greșeli. Mai ales cu regrete. Regretul că nu mi-am ascultat inima și instinctul. Că mi-am ascultat prea mut rațiunea.
Rațiunea naște uneori monștri, iar alteori ne transformă pe noi în monștri. Monștrii propriilor greșeli. Monștrii propriilor frustrări și complexe. Oameni care își plâng de milă și se mint mereu deoarece niciodată nu și-au permis să se analizeze, să se accepte și să ia deciziile corecte. Oameni care au văzut doar în alții ceea ce era greșit. Nu și în ei! Oameni care au permis tuturor să facă din ei înșiși un teren de joacă.
Am fost și eu. Am fost un astfel de om slab. Apoi, am înțeles! Am înțeles, după atât de multă fugă, că paradisul locuiește adânc în noi. În inima noastră. În deciziile noastre. În rămânere. În acceptare. Am înțeles că este liniștea noastră și dragostea adevărată. Și am înțeles că sunt dispusă să le aștept cât va fi nevoie, deoarece mai am câteva apusuri și răsărituri de admirat și nu îmi doresc să o fac căutându-te într-o ceașcă de cafea, în aer, în soare, în munți, în mare, în orizont sau în suflet! Vreau să le privesc în ochii fetiței mele și ai tăi. Ai noștri! Și să știu. Să știu că oamenii au dreptul la fericire și noi începuturi dacă își permit cu adevărat acest lucru. Și își permit! Își permit când învață lecțiile cu adevărat.
Decât vierme, mai bine fluturi! Fie și doar pentru o zi, cât trăiesc ei cu adevărat.
Și, dacă îmi permiteți, aș vrea ca acest articol să îl dedic tuturor cititorilor mei fără de care orice text de al meu ar fi doar un strigăt fără răspuns. Și să le mulțumesc. Pentru încredere, constanță și prețuire. Vreau să îl dedic celor pe care îi iubesc. Fetiței mele. Familiei. Prietenei mele aripă și fetei ei.
Și… aș vrea să dedic aceste rânduri, sufletului meu pereche, care dintotdeauna mi-a fost lumina și farul, calea către iubire, frumos și… mine. Nu îi voi mulțumi niciodată, dar îl voi aștepta și iubi până când eternitatea ne va despărți!
Ce frumos! 🙂 Ai reușit să trezești în mine gânduri demult apuse. M-ai emoționat maxim cu gândurile tale. Mdaaaa… rațiunea bat-o vina! Ea îmi conduce viața, fricile, temerile de nou, de necunoscut, de schimbare….