Ce a fost, ce va să fie.
Ești atât de frumoasă, iarnă!
Câmpul întins în spate, lângă orizont,
și copacii opriți, din fuga crivățului…
Îmi tremură nările
și nicio mireasmă
și nicio boare,
doar mirosul îndepărtat, de gheață,
al sorilor.
Ce limpezi sunt mâinile tale, iarnă!
Și nu trece nimeni
doar sorii albi se rotesc liniștit, idolatru
și gândul crește-n cercuri
sonorizând copacii
câte doi,
câte patru.Nichita Stănescu, Cântec de iarnă (din volumul de debut “Sensul iubirii”, 1960)
