într-o zi, ai să uiţi cum cădeau nopţile
peste cearcănele mele târzii
împietrite pe marginea lumii,
în timp ce mă devorau aşteptările şi teama
că n-ajungi la timp, că nu vii…
într-o zi, ai să-mi ştergi respiraţia
de pe pielea ta mirosind a toamnă şi-a vânt –
cocorii care ne-au însoţit zâmbetele,
înfriguraţi de atâtea bătăi de aripi,
ne vor fi uitat şi ei în vreun colţ de pământ.
ai să uiţi cum mă legănai între gene
înainte să cobori într-un vis,
cum rezonau simţurile cu pădurile-n flăcări
şi auzul se închidea la zgomotul lumii
ca un felinar stins.
ai să-mi uiţi buzele pe care înmuguriseră
Doamne, atâtea săruturi
că se-ascundea disperată primavara
sub aripi de timp împietrit,
să nu le-nflorească înainte ca tu să le scuturi!
ştii? niciodată însă nu vei uita
cât îţi crescuseră aripile de mari
în preajma mea.
