Nu înțeleg sub nici o formă de ce, în ultimii ani, oamenii își amână atât de mult… fericirea.
În ultima vreme, mă gândesc din ce în ce mai mult la viață. La a mea și la viață în general. Nu pentru că aș simți anii ce au trecut, ci pentru că îmi doresc să înceapă cumva. Viața. Tot o simt pe la mijloc. E tot pe la mijloc de ceva vreme și nu îmi place.
Sunt un om sensibil, melancolic, iubesc să fiu cu nasul în cărți și capul în nori, dar sunt și foarte practică, iar omul practic din mine mă tot trage de gânduri. Și mă uit în jur. Se spune că dacă vezi și că nu ești singur într-o situație, te poți simți mai bine. Problema este că eu mă simt și mai rău. Mă deprimă. Mă deprimă să văd oameni triști și singuri. Mă deprimă să văd familii care se destramă din ce în ce mai ușor. Să văd oameni care se iubesc și renunță unii la alții cu mare ușurință, iar apoi stau și își duc dorul. Mă deprimă să aud de oameni care se pierd în relații virtuale ani de zile – deoarece nu știu cum să facă față unei relații reale – doar pentru a avea cu cine să își împartă gândurile și să uite de singurătatea din ei și din jur.
Sunt frumoase și relațiile platonice, dar omul e ființă socială și are nevoie de oameni. Are nevoie de o seară într-un local, de gălăgie în jur, de râsete, de o strângere de mână întâmplătoare sau convingătoare. Are nevoie de un umăr. De cineva cu care să își împartă nu doar gândurile ci sufletul, viața, patul. Patul care oricât de puternic ai fi, în timp devine din ce în ce mai mare, mai rece, mai apăsător. Nu mai găsești în el liniștea. Găsești nopți albe.
Nu înțeleg sub nici o formă de ce, în ultimii ani, oamenii își amână atât de mult… fericirea. Ori se grăbesc și în graba lor se pierde toată frumusețea relației și se despart prematur, ori tot amână și amână până rămân singuri. Toți se gândesc la iubire, dar toți o dau deoparte. Unii din cauza carierei, alții din cauza fricii de suferință, iar alții din inconștiență. Și ajungem aici. În mijlocul unei vieți care e tot la mijloc și nu mai începe.
Suferim unii după alții. Ne pierdem în trecut fără nici o posibilitate de a ne rupe de el și nu mai vedem nimic în depărtare. Niciun cer, nicio zare, niciun soare. Nimic. Eu cred că viața e bine să o trăiești fără să o gândești prea mult. Pur și simplu ca și cum ai fi pe vârful unui munte cu parașuta pe umeri și spui: sar! Și… sari! Dacă nu sari atunci, poți pierde tot farmecul ei pe parcurs. Sau vei alerga după ea ca după un ultim tren în care dacă nu mai ajungi se va duce, iar tu vei ajunge numai în stații trecătoare și reci.
Nu vă mai așteptați viața. Trăiți-o! Gustați-o! Lăsați-o să vă trăiască când este timpul și nu o mai grăbiți! Viața are un ritm al ei. Cred că dacă vrem să avem o viață bună, trebuie doar să simțim acest ritm.
cat de frumos ati spus…felicitari, minunata doamna! Noi toti stim asta, dar e fascinant cand celalalt gaseste cuvintele potrivite pentru a ni le aduce la suprafata, a ni le reaminti.
Foarte frumos 🙂
Am sa iau aminte, promit.
Multumesc foarte frumos, Ramona Sandrina.
Multumesc !
In neobositele-mi preocupari , aproape uitasem esenta .
Îmi place nespus de mult ”Nu vă mai așteptați viața. Trăiți-o!” și mă regasesc aici cu aceleași gânduri și sentimente. Cred că suntem bolnavi de frică și asta ne îndepărtează unii de alții și ne izolează într-o închisoare cu ușile deschise unde așteptăm să treacă cineva pe acolo și să ne tragă afară dar, din păcate, nu trece mai nimeni prin locul acela…
Succes în continuare și scrie mereu că ne faci bine și nouă!
Un text minunat. Nu mi-as fi gasit cuvintele atat de bine daca as fi dorit sa abordez subiectul. Felicitari! 🙂
…,este un indemn sincer, pe care il aprobam, dar niciodata nu-l urmam… Viata este scurta.., ne ofera multe.., iar noi ignoram frumosul,ne pierdem printre iluzii si pierdem esenta, complicand fiecare clipa din viata… As vrea sa cred ca ”mai” exista oameni care fac ce simt, care mai cred in iubire si privesc fericiti la ce le ofera viata..!
Sfaturi demne de urmat stimata Ramona…!! super articol,l-am citit de doua ori. Felicitari pentru cele postate//!!
Adevarat si trist!!!