Complicate ființe mai suntem…
“Viata este o continuă creație de miraje, o continuă intervenție a visului prin instinctul pe care îl are de a ieși întotdeauna din realitate, de a nu fi prezent; mai precis, de a crea încontinuu un prezent al lui personal, o sinteză proprie organismului sau spiritual.” (Mircea Eliade)
Dimineți furtunoase, smulse din neant, zguduite cu seriozitate de vise strecurate într-un somn menit a calma sufletul și a odihni trupul…Însă nu întotdeauna.
Atât de des o dimineață presupune o trezire bruscă și nedorită. Somnul este atât de prieten, întrucât permite cel mai frumos oximoron existențial: pregătirea unei noi zile prin experimentarea somnului ultim, veșnic.
Se spune că somnul este sfânt, purificator, că îți rezolvă problemele, contribuie atât la o calmare, cât și la o soluționare ulterioară. Dar ce se întâmplă când omul încercă să evadeze din propria realitate, apelând la instrumentul somnului – visul, reveria? Ce finalitate poate avea o viață dusă printr-un labirint, având în urmă timpii actuali ? Încercarea de a scăpa, sau de a amâna karma moștenită, destinul scris, este sortită zădărniciei.
În finalul somnului este trezirea.. Metaforic sau nu, nu vom afla chiar acum. Ceea ce aș dori să aduc în prim-plan, de această dată, este ușurința cu care străbatem ceasurile cotidiene. Ușurință cu care noi, chiar noi, trăim ca prin vis. Adesea, stabilim repere atât de fragile și volatile, încât, ne deșteptăm parcă dintr-o serie de vise neconștientizate întru-totul.
Prezentul este o îmbinare a emoțiilor trecute, a gândurilor regretate dar și a mândriei succesului cu o dorință de stabilizare a viitorului, a fericirii, a căutărilor de tot felul.
Complicate ființe mai suntem, cu un dar atât de important, timpul prezent, și, totuși, atât de imposibil de fructificat. Și nu găsesc aici o greșeală a omului – și nu blamez construcția divină a acestor elemente – însă doresc a sublinia vacuitatea acestor termeni care tind a defini… lucrurile indefinibile.
