Un sonet pentru adevărata dragoste.
Mereu cerșim vieții ani mai mulți, așa-n neștire,
Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră,
Și încă nu-nțelegem că fără de iubire
Se vestejește Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni
Din care-altoiul șubred să-și tragă seva nouă;
Noi îl primim cu gheață și-l răsădim în cremeni
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-n van acum te mânii pe mine și m-arunci,
Minunile iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând și ori de unde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aș zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aș scula din moarte ca să alerg la tine.
V. Voiculescu (27 noiembrie 1884 – 26 aprilie 1963), Sonet CLXXXIII
Fotografie de Aaron Nace.
Poemul meu -Atunci: Strigam că suntem Unul!/Din amândoi n-a fost/Atunci rămas niciunul/Pe lume în alt rost!//Atât puteam traduce/Niciun limbaj ştiut/Ne mai putând aduce/Cuvântul la început…//E de ajuns prinosul/Cu care a fost atunci/Îngăduit duiosul/Păcat printre porunci!//Strigam că suntem Unul!/Din amândoi n-a fost/Atunci rămas niciunul/Pe lume în vreun rost!(Constanţa Mezdrea Coman ).
Ah….