Smooth jazz, un saxofon şi o femeie în rochie verde

Saxofonistul se apleca deasupra instrumentului, ca un îndrăgostit incurabil, chinuit de o permanentă dorinţă fizică în faţa căreia nu putea opune rezistenţă, iar degetele lungi apăsau pasional clapetele metalice, în timp ce suflul extras din plămânii ascunşi sub o cămaşă înflorată oferea poftă de viaţă notelor cu inflexiuni magice. Smooth jazz, la ore pierdute prin întunericul unei alte nopţi, pe o scenă asupra căreia cădea lumina unui singur proiector, în mijlocul unui anotimp rece, predispus la înfigerea ţurţurilor în streşinile indiferente şi la hârjonire hibernală cu termometrele timorate. Câteva mese mici, rotunde, îmbrăcate în alb, pe care chelnerul de serviciu aşezase boluri roşii din interiorul cărora pulsau flăcările unor lumânări parfumate. O părere de fum, albastră, şerpuitoare, lascivă, insinuându-se printre clienţii pierduţi în gânduri, mângâindu-i pe umeri, invitându-i să se ridice şi să se mişte pe ritmul leneş, sub ochii închişi ai saxofonistului care dădea senzaţia că se contopeşte cu instrumentul său, transpus într-o altă lume sau, poate, chiar într-un alt timp.

Femeia avea o rochie verde. În respectivul decor, s-ar fi potrivit mult mai bine una roşie sau una neagră, neapărat decoltată provocator, astfel încât privirile bărbaţilor seduşi (atât muzical, cât şi erotic), să poposească între sânii mari, descoperiţi doar pe jumătate, spre exacerbarea curiozităţii şi a libidoului. Însă rochia aceea verde era departe de a fi provocatoare. Decolteul îngust (îl văzuse atunci când ea intrase şi se aşezase la masă), nu permitea privirii decât contactul cu lănţişorul de aur de care fusese agăţat un medalion oarecare. Spatele femeii nu era gol, astfel încât niciun bărbat din încăpere nu-şi putea plasa un virtual deget arătător între omoplaţi, pentru a coborî, apoi, încetul cu încetul, prelungind şi amplificând satisfacţia, înspre mijloc, către locul magic în care ar fi simţit nevoia să cuprindă între palme şoldurile fierbinţi.

Fuma. Trăgea cu voluptate din ţigară, iar buzele pline (ruj roşu aprins, aici se încadra bine în decor) se strângeau pătimaşe în jurul filtrului lung şi păreau a se dezlipi cu foarte mare greutate de el. Savura fumul, înainte de a-l lăsa să iasă, îl ţinea captiv, torturându-l, apoi îi urmărea traiectoria cu privirea şi, ca şi cum acesta ar fi fost gestul cel mai nimerit, la acele ore, ducea din nou ţigara la gură şi oferea buzelor un alt moment de plăcere. Păr lung, negru (sclipiri albastre-verzui), ondulat, revărsat peste umerii (rotunzi, catifelaţi la atingere, evident) ascunşi de materialul rochiei care acoperea picioarele până deasupra pulpelor, puse una peste cealaltă, fără nicio conotaţie ostentativă. Pantofi asortaţi, un toc cui de lungime medie, vârfuri ascuţite care ţineau captive degetele delicate (şi le închipuia aşa, ţinând cont de ceea ce i se desfăşura sub ochii curioşi).

O privea dintr-o parte, admirându-i profilul, încercând să-şi imagineze gândurile care îi treceau prin minte în timp ce expira fiecare fum. Observase că avea degete lungi (ţigara le scotea în evidenţă, te determina să le priveşti cu cea mai mare atenţie), cu unghii lăcuite. În faţa femeii, un pahar cu vin alb, pe jumătate golit, aşteptând atingerea acelor buze destinate (neapărat) unor sărutări nesfârşite, în timpul cărora exista riscul să fie zdrobite de alte buze, bărbăteşti. Îşi imagină, pentru câteva secunde, un astfel de sărut sălbatic, cu o astfel de femeie, sub ploaia fină a unor acorduri revărsate din acel saxofon. Nu putea să se gândească la o muzică oferită de nişte boxe, indiferent de fidelitatea lor sau de firma producătoare. Nu. Saxofonul era esenţial.

Saxofonistul putea fi eliminat extrem de uşor din scenariu (în consecinţă, bărbatul scoase un burete din propriile gânduri, şterse personajul, fără regrete, iar pe scenă continuă să se mişte, într-o parte şi în alta, doar saxofonul, ca într-un film abstract sau absurd sau…), însă instrumentul nu. Ar fi fost o… blasfemie? Substantiv pretenţios, dar exprima cel mai bine ceea ce gândea el în acele momente…

Şi totuşi (continua să o privească, tocmai sorbise din pahar, buzele acelea îl fascinau, apoi scosese o altă ţigară dintr-o tabacheră argintie), cum să laşi un saxofon fără cel care îi atinge clapetele? Nu de acolo, din acele atingeri, vin notele preluate de pe o partitură neştiută? Ei şi ce (hohoti în gând, atmosfera era improprie unei astfel de exprimări zgomotoase, iar saxofonul…), doar discutăm prin reducere la absurd, aşa că totul este posibil. Un saxofon care cântă singur, frumos, înfiorător de frumos, smooth jazz, lumina unui proiector stingher şi o femeie îmbrăcată în rochie verde.

Pentru câteva minute, se văzu în postura unui pictor (un inevitabil barbişon, perciuni stufoşi, o bască pleoştită într-o parte, poate chiar o mustaţă á la Dali, face bine la imagine, sunt destui amatori care s-ar aşeza la coadă pentru autografe, destule amatoare care nu s-ar sfii să-şi intruducă nurii printre aşternuturile patului imens, fixat chiar – o, da! – în mijlocul atelierului) aşezat în faţa şevaletului, la doi paşi de scenă. Mâna dreaptă ridică pensula, seamănă cu bagheta unui dirijor aflat la pupitru, trage câteva tuşe, iată cum apare saxofonul, se construieşte sub privirile atente ale artistului concentrat, ar trebui mai mult galben, totuşi, atenţie la contrast, nici nu avem nevoie de saxofonist, un joc de umbre este tot ceea ce ar trebui…

Apariţia chelnerului îl luă pe nepregătite şi îl smulse din atelierul imaginar. Confirmă că mai dorea un pahar cu vin, roşu,bineînţeles, tensiunea suportă, nu face nazuri, înregistră zâmbetul chelnerului, apoi îşi fixă din nou privirile asupra femeii în verde. Era pierdută, undeva la pragul dintre realitate şi (i)realitatea ei, îşi dădu seama că urmărea prestaţia saxofonistului (buzele întredeschise, capul uşor înclinat, degetele lăsate să se odihnească pe faţa albă de masă, alături de brichetă şi de tabacheră, îi fu greu să se acomodeze cu ideea că nu mai fuma, cel puţin deocamdată), şi se simţi acaparat de un ciudat sentiment (gelozie?), însă i se păru de-a dreptul o absurditate. Dar se vizualiză pe scenă, în locul aceluia, cu saxofonul între mâini, cântând numai pentru ea, o seară întreagă, o viaţă întreagă, o eră…

Observă paharul plin. Nici nu sesizase revenirea chelnerului, firesc, de altfel, era acum un saxofonist transfigurat, aplecat deasupra instrumentului, pe scena luminată de un singur proiector, ceilalţi consumatori au plecat, e târziu, doar ea, picior peste picior, trăgând din ţigară (o aprinsese, în cele din urmă, buzele/plămânii ceruseră imperativ o nouă repriză, parcă ar face dragoste cu un personaj obscur, numit Nicotină, din filmele noire, nu poate să stea fără el, fără mângâierea lui letală, fiindcă tutunul, după cum ştim… dar să nu deviem…), clătinând uşor din cap, cu o şuviţă de păr negru, ondulat (reflexe albastre-verzui), lăsându-se pătrunsă până în străfunduri de patima aceea muzicală a instrumentistului, vibrând împreună cu fiecare trăire a sa, mişcându-şi o mână pe coapsă, sus-jos, sus-jos, sus-jos, cuprinsă de freamătul interior care o putea duce chiar în (patul imens din mijlocul atelierului de pictor cu mustaţă á la Dali) braţele celui de pe scenă.

Nu-i displăcu ideea. Ba chiar se văzu nevoit să recunoască faptul că era chinuit de o stare excitantă, ar fi dezbrăcat-o de rochia aceea verde (nu, greşit, ar fi rupt rochia aceea verde de pe ea, poate chiar cu dinţii, prizonier al unor convulsii febrile) şi, după ce ar fi întins-o pe masă, ar fi iubit-o fără oprire, ore în şir (îşi imagină că proiectorul era mutat de o mână din umbră şi plasat în aşa fel încât conul de lumină să cadă chiar pe trupurile lor înfierbântate), cu toate că rochia verde nu era deloc provocatoare, iar femeia nu dădea niciun semn din care să tragă cineva (cineva cu multă imaginaţie, spre exemplu) concluzia că ar fi ieşit din casă tocmai pentru a se combina cu un bărbat într-o noapte nesfârşită de iarnă, printre fulgii smooth jazz-ului…

Ridică paharul şi o privi atent, prin vinul roşu. Întregul decor se tulbură dintr-o dată, căpătă nuanţe sângerii, ca şi cum pictorul din atelierul imaginar ar fi stropit tabloul, vru să se ridice de la masă şi să o invite la dans (bineînţeles că nu avea să fie refuzat, cel puţin aşa se întâmpla în scenariul creionat în minte, iată-i pe amândoi, lipiţi unul de celălalt, mâna sa pe spatele ei, transmiţând dorinţa, mâna ei în cealaltă mână a sa, strângându-l uşor, privirile intersectate…), dar nu făcu niciun gest. Se întrebă, în schimb, care putea fi culoarea ochilor ei (verde, nici nu încape discuţie, da, verde, mai licitează cineva?, o dată, de două ori, de trei ori, adjudecat) şi continuă să o privească, în timp ce saxofonistul se opri pentru câteva secunde, sorbi o gură de apă dintr-un pahar, apoi reîncepu să mângâie clapetele instrumentului (mâna sa pe spatele ei, mâna ei strângând uşor mâna sa) şi o altă melodie întinse voaluri fine peste mese…

La finalul programului, o văzu ridicându-se. O femeie înaltă, îmbrăcată în rochie verde, cu păr lung, negru, ondulat, o femeie care fuma mult, cu degete lungi, intangibilă şi îndrăgostită iremediabil de altcineva (îşi spuse asta cu fermitate, pentru a-şi înfrâna pornirea iniţială, dorise să se ridice din nou, să o conducă până la uşă, apoi până la un taxi, apoi…) sau poate doar de melodiile acelui saxofonist cu o cămaşă înflorată care îşi punea saxofonul în toc, cu gesturi molatece, fără să dea atenţie cuiva. Nici măcar ei.

Când trecu pe lângă el, legănându-şi şoldurile (fierbinţi, dar nu reuşi să îşi dea seama cât de fierbinţi puteau să fie, iar această necunoscută avea să îl chinuie multă vreme), femeia trase după ea şi o cortină invizibilă, iar atmosfera redeveni dureros de naturală (atunci când te doare normalitatea, poţi să te retragi, poate că ai băut prea mult, zâmbi). Proiectorul se stinse, scena rămase scufundată în întuneric, cuprinsă de o tristeţe iremediabilă, se auzi zgomotul făcut de scaunele trase şi clinchetul ultimelor pahare ciocnite, iar el nu întoarse capul.
Îi auzi doar paşii câteva secunde, apoi se făcu linişte. În sală, în mintea sa, în anotimp, în vieţile paralele care (tocmai pentru că sunt paralele) nu se întâlnesc.

La plecare, ieşind în stradă, păşi pe trotuarul umed şi ridică ochii, lăsându-se mângâiat de câţiva fulgi răzleţi care încercau, fără succes, să ofere iluzia unei ierni în adevăratul înţeles al cuvântului. Privi în stânga şi în dreapta, pur şi simplu din reflex. Nu se aştepta (dar dacă se aştepta, nu poate fi şi aceasta o întrebare?) să vadă vreo femeie îmbrăcată într-o rochie verde, deloc provocatoare. Şi nici nu o văzu. Plecase cu noaptea pe umeri, atrăgând după ea alaiul mut al unor gânduri sortite să nu devină niciodată cuvinte…