De când clepsidra
am spart
și de trecerea timpului
am uitat,
șapte cai albi,
ca spuma mării,
cu coamele învolburate
de vântul stelar,
care aleargă mâncând jar,
trăgând o caleașcă de aur,
plină de dorințe scumpe,
alcătuind un tezaur,
din zori și până în noapte,
sunt gândurile mele,
de dor luminate.
Invariabil zboară,
cu o insistență bizară,
la poarta ta, stelară.
La poarta inimii tale,
pe care ai închis-o cândva,
iar cheia ai uitat-o undeva.
Tu, ai dori tare mult,
inima să ți-o deschizi,
să te arunci pe caii mei rapizi,
să zbori printre asteroizi,
doar ca pentru o clipă,
din toată inima, să îmi surâzi,
dar cheia nu se arată
și invariabil, poarta inimii tale,
rămâne încuiată.
