Cute ale tristeții când răsare soarele peste lume
iar roșul se face roșu din cântecul singuratic al privighetorii
şi albastrul albastru se face
iar lumina umple valea cu florile paradisului
pe lujerele lor verzi şi trecătoare
să nu te lași dus de valul durerii
îmbracă-ţi zâmbetul pe dinăuntru
ca un contur de lumină
o aureolă de înger
într-o zi înşişi ochii mei vor hrăni această dulceaţă de peste fire
această splendidă iluzie căreia-i spunem realitate
vie prin ea însăşi
să nu te laşi târât de tristeţe
şterge-ţi gura cu palma
dimineaţa când
Dumnezeu îneacă totul într-o lumină mierie
când degetele tale subţiri devin arămii deasupra cuvintelor
să asculţi cu urechile ciulite clipocitul micilor
valuri ale râului lângă pontonul copilăriei
să alungi vise obosite
vaierul sevei grăbind din frunză-n frunză
până la ultimul arbore până la ultima stea
pe colţul căreia El stă neputincios ca un fachir singuratic
până la graniţa înverşunată a iubirii
pe viaţă şi pe moarte
ce bine că pot să strig
în aceste cuvinte însăilate le-a valma
cărora le-am putea spune pe nume (e adevărat tot ce-am rostit numai în treacăt
plânsul tainic ghemuit pe pernă)
şi pe care nu le aude
nimeni
