Duc iar pe umeri stele fără vlagă
păşind pe nori de zâmbet resemnat.
Numai tăcerea mi-a rămas întreagă.
Un singur gest păduri a retezat,
a adus ploi şi vânt de-amărăciune,
a ascuţit tăişuri de cuvânt
și-a mărunţit povestea. O genune
a înghiţit tot zidul de pământ
pe care iedera iubirii noastre
în fiecare vis se căţăra.
S-au deşirat eşarfele albastre
de cer senin. Când zborul aiura
mi s-au oprit cascadele-n uimire.
Duc iar pe umeri stele fără glas.
Se mută tot amurgul în privire
când înspre “fără noi” mai faci un pas…
