“Mă doare vara stinsă și amintirea ta…”
Mâhnirile se lasă pe sufletul meu iar
Ca negura de toamnă pe câmpul solitar.
Grăbit s-aduna stoluri și pleacă undeva.
Mă doare vara stinsă și amintirea ta.Fără folos tăria înnourata plânge,
Încheagă asfințitul băltoaca lui de sânge
Și ca o zdreanță udă pe lume cade seara
Prin ceață munții gârbovi abia-și mai duc povara …La ce bordei cu geamuri aprinse-n beznă roșii
Voi bate când a ploaie se vor porni cocoșii?
Mi-i dor să stau la masă sub lampa cu petrol,
S-ascult cum plânge ploaia cu glasul ei domol,Să răsfoiesc alene o carte și să-mi pară
Odaia țărănească prin fumul de țigară
Visatul cuib de calde și blânde fericiri
Pornește lin vioara tristeții-n amintiri.Școlarule, ții minte? Caietul de latină
Era-nsemnat pe margini cu versuri ce suspină
Și înflorea departe un dulce pui de om.
Dar alții scuturară copt rodul scump din pom.Pe urmă alte unde s-au scurs pe matca vremii.
Am poposit odată la marginea poemii
Și am intrat în casă și n-am vrut să mai plec.
Din vinul poeziei beam până la înec.Dar nu știu cum azi vinul a devenit sălciu.
Sătul de mine însumi un altul vreau sa fiu.
De-aceea poate astăzi când negura se lasă
Ma podidește dorul să am și eu o casă Un pic de bucurie cu alții în comun,
Cui lucruri neînsemnate și gingășii să-i spun
Ci fără margini ceața pe câmpul ud se-ntinde
Și nici un geamin bezna lumina nu-și aprinde.Mihai Beniuc (20 noiembrie 1907 – 24 iunie 1988),
Versuri de toamnă târzie
