Puteți susține WebCultura, cu ce sumă doriți, prin intermediul butonului PayPal de mai jos. Mulțumim!
“Mă doare vara stinsă și amintirea ta…”
Mâhnirile se lasă pe sufletul meu iar
Ca negura de toamnă pe câmpul solitar.
Grăbit s-aduna stoluri și pleacă undeva.
Mă doare vara stinsă și amintirea ta.Fără folos tăria înnourata plânge,
Încheagă asfințitul băltoaca lui de sânge
Și ca o zdreanță udă pe lume cade seara
Prin ceață munții gârbovi abia-și mai duc povara …La ce bordei cu geamuri aprinse-n beznă roșii
Voi bate când a ploaie se vor porni cocoșii?
Mi-i dor să stau la masă sub lampa cu petrol,
S-ascult cum plânge ploaia cu glasul ei domol,Să răsfoiesc alene o carte și să-mi pară
Odaia țărănească prin fumul de țigară
Visatul cuib de calde și blânde fericiri
Pornește lin vioara tristeții-n amintiri.Școlarule, ții minte? Caietul de latină
Era-nsemnat pe margini cu versuri ce suspină
Și înflorea departe un dulce pui de om.
Dar alții scuturară copt rodul scump din pom.Pe urmă alte unde s-au scurs pe matca vremii.
Am poposit odată la marginea poemii
Și am intrat în casă și n-am vrut să mai plec.
Din vinul poeziei beam până la înec.Dar nu știu cum azi vinul a devenit sălciu.
Sătul de mine însumi un altul vreau sa fiu.
De-aceea poate astăzi când negura se lasă
Ma podidește dorul să am și eu o casă Un pic de bucurie cu alții în comun,
Cui lucruri neînsemnate și gingășii să-i spun
Ci fără margini ceața pe câmpul ud se-ntinde
Și nici un geamin bezna lumina nu-și aprinde.Mihai Beniuc (20 noiembrie 1907 – 24 iunie 1988),
Versuri de toamnă târzie
