Cum a devenit Constantin Brâncuși primul designer vestimentar român de talie europeană.
Totul a început în 1920, când pe ușa atelierului din Paris al lui Constantin Brâncuși a intrat bucureșteanca Lizica Codreanu, o tânără în vârstă de doar 19 ani, care visa să cucerească marele oraș. Venise însoțită de sora ei, Irina, pictoriță și sculptoriță, care era deja una dintre elevele lui Brâncuși. Iar maestrul, apreciind umorul și inteligența Lizicăi, avea să o îndrăgească imediat.
Lizica venise la Paris în 1918, urmându-și sora cea mare, cu gândul de a face o carieră în balet. Se va îndrăgosti însă de estetica spectacolului avangardist și, frecventează cercuri artistice exclusiviste în care îi cunoaște pe Tristan Tzara, Sonia Delaunay și Man Ray, studiază estetica avangardistă a dansului cu Diaghilev și începe să pună în scenă spectacole în care valențele expresioniste ale dansului erau potențate de machiaje îndrăznețe și costume croite în spirit avangardist.
În 1922, decide să pună în scenă, împreună cu un grup de prieteni, un spectacol de balet folosind ca ilustrație muzicală Gymnopédiile – trei piese pentru pian compuse de către Erik Satie -, făcând astfel un pas important spre baletul contemporan de astăzi. Brâncuși, în al cărui atelier erau găzduite unele spectacole ale Lizicăi, susține imediat ideea și, pentru a-i susține viziunea foarte îndrăzneață, se oferă să-i creeze costumele de scenă și scenografia. Și astfel, jucându-se cu noțiune de costum ca expresie sculpturală, Brâncuși avea să devină primul designer român de talie europeană.
Pălăriile imaginate de Brâncuși pentru Lizica (pe care o alinta spunându-i Costică sau Țiganca), fac trimitere către sculptura în lemn Vrăjitoarea.
O sculptură căreia unii îi găsesc simbolistica în vrăjitoarele din basmele populare românești, iar alții în cartea cu același titlu a lui Jules Michelet (despre La Sorcière se știe în mod cert că făcea parte din biblioteca lui Brâncuși).
Constantin Brâncuși și, în stânga lui, fumând, Lizica Codreanu.