Un gând de acum aproape două veacuri. La fel de adevărat și de dureros și astăzi.
“Sărmana limbă românească! Nu mai este cum ar fi trebuit să fie, o plantă cultivată! A ajuns o buruiană sălbatică!… Multe vânturi au bătut-o! Odată o bătea vântul franțuzesc; apoi o bate vântul nemțesc: noroc că mai are rădăcini adânci, altminteri i s-ar stârpi soiul. Şi ar fi păcat de ea fiindcă (nu că o laud eu), îngrijită, cu flori frumoase și ce rod sănătos ar da această voinică buruiană disprețuită, cu care de veacuri s-a hrănit sufletul unui întreg neam de oameni! Care cum se scoală astăzi o calcă-n picioare și, drept îngrijire, chip și seamă, şi spre păstrare, o opăresc cu cerneală de scris şi de tipar; și ea rabdă, ținându-și ascunsă puterea de viață în rădăcinile-i adânci, cât și-o mai putea-o ține și acolo; căci și acolo a-nceput s-o prigonească și s-o ajungă soarta rea prin așa-numitele «metode moderne».”
Ion Luca Caragiale (1 februarie – 9 iunie 1912)
Caragiale în tinerețe.
Nu-mi permit sa-l contrazic pe maestrul Caragiale, dar din fericire, limba română nu a fost niciodată o buruiană. Și nu va fi în veci, atât cât va exista, purtând gândurile unor oameni pașnici, domoli, sinceri și pricepuți în toate cele (dând la o parte buruienile).
Este adevarat că de-a lungul istoriei sale (câtă o fi fost numai bunul Dumnezeu știe), i s-au altoit crengi aduse din Franța, Germania, Anglia, Turcia, Rusia și cu siguranță și din alte părți, dar asta nu o face cu nimic mai urâtă. Dimpotrivă, a devenit mai frumoasă, mai expresivă, mai emblematică și, de ce nu, de un verde mai crud, mai nouă și totodată mai actuală.
Ca orice lucru pămîntean, este înghesuită zilnic, minut de minut de falnice buruieni, de genul manelismelor, a unor invenții debile de genul ‚’’ mai este decât puțin până la…’’, dar limba română are rădăcini mult prea puternice în sufletul acestui popor, pentru a se usca și fiți convinși că își are drumul său, greu dar de neântrerupt.
” NEINTRERUPT”