Cugetarea românească
Are portul românesc:
Nu lăsaţi dar s-o ciontească
Cei ce limba ni-o pocesc.
Când românul se-ndârjeşte
Din ţărână când mi-l scoţi,
El îţi toarnă româneşte
Un blestem de şapte coţi,
Când de dragoste s-aprinde
El vorbeşte lin şi blând,
Încât dorul te cuprinde
Dulcea-i vorbă ascultând.
Niciodată altă limbă,
De pre buze româneşti,
Nu se-ndoaie, nu se schimbă
După gândul ce gândeşti.
La mânie, la iubire,
La suspin şi chiuit,
După chiar a noastră fire
Graiul nostru e croit.
La iubire, la mânie,
La chiot şi la suspin,
România-i România
Cu fagur şi cu pelin.
Sucind limba românească,
Stricând graiul strămoşesc,
După moda franţuzească,
Sau cu modul latinesc,
Ne-am strâns minţile cu fracul
Şi simţul ne-am îmbrăcat
Cu haina, de unde dracul
Copiii şi-a înţărcat.
Românimea cât trăieşte
Graiul nu şi-l va lăsa;
Să vorbim dar româneşte.
Orice neam în limba sa!
Bogdan Petriceicu Hasdeu (26 februarie 1838 – 25 august 1907)
Frumoasă-i limba noastră
Pe ramul verde tace
O pasăre măiastră,
Cu drag și cu mirare
Ascultă limba noastră.
De-ar spune și cuvinte
Când cântă la fereastră,
Ea le-ar lua, știu bine,
Din, sfânta, limba noastră. (Grigore Vieru)
Dragoste de limba româna
În poezia tuturor popoarelor, dar mai ales a noastră
Există o dragoste de limbă ce e firească,
Există o dragoste de frumusețe si de dor
Care se vrea transpusă în cuvinte și să trăiască
În sufletele și inimile tuturor,
Ca s-o iubească, folosească și insuflețească
Asemeni copacului înalt și roditor.
E ceea ce fac marii poeți cu această bogație
Când cunună în versuri frumusețea cu înțelepciunea vie.