Prototipul feminităţii

Fericirea paradisiacă este curmată brusc de căderea în păcat, iar cea dintâi vinovată  de greşeală va fi Eva. Rolul ei  a fost să-l ducă în ispită pe Adam.

Ce semnificaţii ar putea avea Eva?

După textul Facerii, Eva e socotită drept cea dintâi femeie de pe pământ, prima soţie, “mama celor vii”. Deopotrivă asemănătoare şi diferită, izvor de viaţă şi model de fragilitate, sedusă şi seducătoare, Eva, asemenea divinităţilor hinduse, împleteşte virtuţile lui Adam.

Femeia este “produsul” unui furt – Adam fusese cufundat într-un somn adânc. Actul acesta este începutul marii aventuri a omenirii, este începutul intimităţii cuplului.

Dumnezeu i-a creat pe primii oameni după chipul şi asemănarea sa. În faţa lumii, ei sunt un singur trup, o singură fiinţă. Eva este simbol al paradisului dinaintea căderii, unde cresc toate soiurile de arbori şi unde curg cele patru fluvii ale Edenului. Ea a fost înadins creată, să cultive grădina şi s-o păzească. Eva este semnul prezenţei dumnezeieşti, unirea de bunăvoie şi fără prefăcătorie.

Apariţia şarpelui – sub înfăţişarea mărului – distruge minunata unitate. Episodul se sfârşeşte prin alungarea omului din Rai. De acum înainte, omul va trebui să-şi construiască propria lume, iar Eva s-o populeze, s-o însufleţească, să-i dea viaţă, cu preţul suferinţelor şi al sarcinilor. Adam o va “cunoaşte” pe Eva şi aceasta va zămisli fii şi fiice: Cain şi Abel. Conflictul celor doi fraţi ilustrează prezenţa răului şi a dezbinării. Din acel moment, va începe ISTORIA.

Plămădită din coasta lui Adam, Eva, este înzestrată – mai presus decât bărbatul – cu sensibilitate, emotivitate, spontaneitate. Ea este miracolul – “măduva hrănitoare” a firii omeneşti. Adam zice: “Aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea.” (Geneza 2, 23).

Pe planul lăuntric, ea simbolizează elementul feminin care există în bărbat, căci omul, în interioritatea sa, posedă spirit şi suflet. Se spune că  spiritul este masculin, iar sufletul poate fi socotit feminin. Din înţelegerea care domneşte între spirit şi suflet, iau naştere fiii, aceştia reprezintă gândirea corectă şi bunele impulsuri.

Eva reprezintă sensibilitatea fiinţei umane şi latura ei iraţională. Ruptura dintre Adam şi Eva, neînţelegerea dintre ei, faptul că Adam aruncă vina pe Eva rezultă din duşmănia care separă sufletul lui de spirit. În comiterea greşelii, primul rol l-a avut sufletul (Eva), dar spiritul (Adam) i-a dat legitimitatea. Ispititorul (şarpele) nu putea să se adreseze direct spiritului  pentru a învinge, trebuia să provoace mai întâi sufletul.

Înţelegerea păcatului originar şi a consecinţelor lui într-un plan al interiorităţii – reducerea la consimţământul pe care l-a dat un cuplu de sex diferit – înseamnă a-i distruge sensul. Sfinţii Părinţi, prin cunoaşterea parţială a mitului despre Adam şi Eva, îl denaturează prin tendinţe misogine, printr-o interpretare exterioară, pur literală a faptelor.

În gândirea ebraică, aşa cum apare în Vechiul Testament, “a cunoaşte” are şi semnificaţia cunoaşterii ca act conjugal. Astfel, Adam o cunoaşte pe Eva. Într-un sens asemănător, a scris şi Sf. Augustin, socotindu-i pe Adam şi pe Eva drept simboluri ale sufletului şi ale trupului.

De aici şi legătura dintre suflet şi trup, spiritul şi carnea simbolizează – într-un plan lăuntric – unirea masculinului şi a femininului. Dacă scopul final al căsătoriei este procrearea, legătura conjugală a spiritului cu trupul necesită zămislirea care i se potriveşte: aceea de faptă bună. Căci femeia însufleţeşte bărbatul, aduce o pată de culoare în universul masculin, tern şi întunecat. Nu este bine ca bărbatul să fie singur, spune Yahve şi nicio altă făptură, afară de femeie, nu-i poate da îndeajuns fiinţă, frumuseţe, strălucire, într-un cuvânt, viitor. Femeia este împlinirea bărbatului.

Nu trebuie să uităm că numele acestui arhetip feminin este reversibil. Eve, ca şi Ana, se poate citi la fel de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, ceea ce nu este rodul întâmplării.

Scriitura simbolizează, de fapt, că femeia posedă o natură duală, fiind creatoarea unei anume semnificaţii şi în acelaşi timp receptaculul concret al acestei semnificaţii.