Peste pădurea de săruturi trecusem
si-o mănastire
și tot ce era se făcea și pierea.
Toate neliniștile luau forma penelului
și eu mi le tatuam pe piele.
Așa scriam și desenam , pe pielea mea.
Mi-era lună și dor și pustiu mi-era
departe si-aproape de tine.
Și nu era lucru pe pământ pe care să-l fi vrut
decât iubirea care transformă durerea în leac.
Dar până la tine, dragostea mea,
era cale de-o pădure ce-și căuta sufletul în înserare
și nu și-l găsea, și nu și-l găsea…
