Eram în clasa a unsprezecea, când am primit ca temă să scriu ceva, orice.
Am ales să scriu despre oameni. Despre graba lor, despre faptul că nu mai știu să se bucure, despre faptul că se simt pierduți. În ei, în lume, printre oameni. Și nu se văd. Nu se văd nici pe ei, nici pe ceilalți. Nu aud. Nu simt.
Mereu trebuie să se întâmple ceva extraordinar – sau extraordinar de grav – ca oamenii să se trezească. Să simtă. Să zâmbească. Să știe că pot schimba. Să vadă copacii. Să audă din nou păsările. Ploaia! Să articuleze din nou viața.
Uneori rămân printre sentimente și oameni pentru totdeauna. Aleg să se bucure de orice lucru mărunt. Și aleg să îi bucure și pe alții. Alteori se întorc în hibernare. Și mor. Mor în ei pentru totdeauna. Și mor și în alții.
Atunci este noaptea cea mai grea: când o stea uită că are lumină.
Nu uitați să străluciți și să fiți vii! Vă stă în putință.
