Privesc orizontul, contemplu, ating cu gândul interminabilele spaţii ce se înfăţişează ochiului şi liniştea cea supraomenească şi pacea ce pare a veni din adâncuri, pace ce îmi aminteşte de eternitate. Pare o altă lume.
În nări freamătă esenţe pure, picurate peste funiile împletite în şovăiala realităţii. Urechea culege puţin câte puţin notele cântului.
Ochii escaladează deal după deal. În şoapta vântului ascund regrete şi pun prezentul şi trecerea timpului într-o rugăciune ce naşte blândeţe pe peretele inimii. O depărtare învelită într-o uitare rostită de rostogolirea timpului. Păşesc pe poteci cu doruri de tămăduire, privirile trec dincolo de zări să ascundă trăirile sufleteşti mute. Pădurea poartă în ea taina nemuririi, paşii mei îi străbat potecile încercând să-i desluşească această taină.
Îmi lipesc tâmpla de fiecare copac şi le ascult inima. Pulsează. Crengile copacilor se unduiesc, dansând în ritmul ciripitului de păsări. Inspir adânc ca şi cum aş vrea să cuprind totul într-o respiraţie. Aici am văzut prietenia adevărată şi armonia ce domneşte peste întreaga pădure.
Lumina este din ce în ce mai săracă, soarele se retrage cu o discreţie insesizabilă. Privind apusul, gândurile mele se adună din risipirea lor de peste zi. Totul este învăluit în pacea ce coboară din cer peste întreaga fire. Liniştea doarme acum în lumini nocturne.
Voi ţine neascunsă frumuseţea pe care au păşit tălpile mele, în care s-au scăldat ochii mei, din care trupul meu s-a hrănit şi din care sufletul meu a luat cu el o parte din ea.
Aici, timpul a rămas undeva afară…
