În căsuţa ei, micuţă dintr-o margine de lume
toarcea lână o măicuţă necăjită… De-al ei nume
hărnicia se legase dar în suflet avea spini
fiindcă-o boală-i măcinase odoraşul… Prin străini
leac a căutat întruna. Nicăieri nu l-a găsit.
De-asta tot “cânta” pe struna unui plâns înăbuşit.
Auzind al mamei vaier a-nfloririlor crăiasă
i-a adus de foc, un caier, fir să toarcă şi să-l coasă
pe-a fetiţei iişoară… Degetele îi ardeau
sub a vâlvătaiei pară, dar deloc nu se opreau.
Un alt caier, de zăpadă a primit curând în dar.
I l-a dat făr’de tăgadă o crăiasă de cleştar.
A-mpletit sărmana mamă firele de foc şi nea
şi le-a prins chiar de maramă copiliţei ce părea
mai mult moartă decât vie… N-am habar cum s-a-ntâmplat
dar pe dat’, ca prin magie odoraşu-i s-a-ntremat.
Şi de-atunci, când se îngână glasuri mici de ghiocei
cu-a dezgheţurilor strună şi-au alunii motocei
şnur alb-roşu poartă-oricine crede-n micul talisman
cu-o speranţă de mai bine… Şi o face an de an…
