“Iubita mea, mai dormi tu, oare?”
Ce zi frumoasă! Ger şi soare.
Iubita mea, mai dormi tu, oare?
Deschide ochii larg şi sari
Din somnul dulce. Iată zorii.
Acum în calea Aurorii
Ca Steaua Nordului răsari.Aseară viscolea într-una.
Arar ieşea pe ceruri luna
Din nouri, şi-o asemănam
Cu-o palidă, gălbuie pată.
Iar tu stăteai îngândurată…
Şi-acuma… uită-te pe geam:Albastru-i cerul, şi covoare
De nea se-ntind lucind la soare.
Copacii în pădure-s goi
Şi negri. Brazii verzi se-mbracă
În străvezie promoroacă,
Şi râu-i sclipitor de sloi.Pluteşte-odaia-ntr-o lumină
De chihlimbar, şi soba plină
Trosneşte. E plăcut aici;
Visarea lângă foc e bună…
Dar dac-aş spune-acum să pună
Pe roib la sanie?… Ce zici?Pe pârtii să zburăm, departe,
Pe unde calu-o să ne poarte
Atât de zbuciumat în frâu:
Pe câmpul cu zăpada groasă,
Şi prin pădurea ieri stufoasă;
Şi pe la mult iubitul râu.Puşkin
(6 iunie 1799 – 10 februarie 1837)
Dimineață de iarnă
