Cine ne apără de incultură?

Primul avertisment serios.

Mai zilele trecute un coleg, tânăr muzeograf, mi-a spus că, deşi mai are încă o slujbă, în afară de cea de la muzeu (unde are un câştig net de 770 de lei, adică 172 de euro), nu mai face faţă cheltuielilor (chirie şi utilităţi). Locuieşte într-o garsonieră şi nu face risipă. Slavă Domnului, încă nu e însurat! Una peste alta, câştigă cam 300 de euro pe lună. Spun “euro”, pentru că proprietarul îi calculează chiria în euro, deşi suntem departe de momentul aderării la moneda unică.

Aşadar, colegul meu îşi plăteşte chiria şi utilităţile din munca lui, după care se împrumută de pe la alţi colegi, prieteni şi rude, pentru a-şi cumpăra ceva de mâncare. Este intelectual. Ar trebui să aibă nişte bani ca să îşi cumpere, din când în când, câte o carte, să vadă o piesă de teatru, să meargă la o expoziţie. Fiind muzeograf, intră pe gratis la muzee, vede filmele care sunt proiectate la noi în muzeu şi citeşte cărţi luate cu împrumut. Intră la teatru pe pile, dacă vorbesc eu sau altcineva cu vreun director de instituţie.

Vi se pare normal? Într-o ţară care clamează, pe toate vocile politice, accesul liber la cultură (după cum ne spune şi Sfânta Constituţiune, în celebrul articol 33, iniţiat de Adrian Păunescu, la îndemnul lui Roland Cotârlan; cine nu ştie acest adevăr, despre modul cum a apărut articolul 33 în Constituţie, ar fi bine să îşi ia notiţe!), el rămâne o simplă vorbă în vânt. E ca şi cum ai spune unui copil de nouă ani, ai cărui părinţi nu au avut bani să îi cumpere caiete, că, în lipsă de altceva, poate să scrie şi pe tableta Samsung din dotare!

Ştiu: o să-mi spuneţi că în aceeaşi situaţie sunt şi medicii, şi profesorii… Da, şi? Asta ne scuză mai mult pe noi, ca societate, pentru că tolerăm nişte politicieni iresponsabili, care cheltuie bani pe parcuri în păduri şi pe catedrale în comune? Nu cred! O Românie în care se finalizează, în medie, 90 de lăcaşuri de cult anual, cu o contribuţie publică de cel puţin 75%, dar în care nu se deschide mai mult de un muzeu public, tot anual, este o ţară sortită eşecului.

(…)Oamenii din muzee au această răspundere: să apere o bucată (mică? mare?; nu ştiu) din ceea ce înseamnă orgoliul nostru. Oamenii aceştia nu se bat pe străzile din jurul stadioanelor cu huliganii din ţările vecine pentru un meci de fotbal; ei au grijă de acele obiecte de care ne amintim la momente festive: gânditorul de la…, sabia lui…, steagul de la…, decoraţia lui…, cămaşa pătată cu sângele lui…, craniul lui… Ne amintim de ele doar atunci, le venerăm şi ne închinăm la ele. Şi dacă într-o zi nu le vom mai găsi? Atunci vom spune că de vină e vreun muzeograf care nu a luat toate măsurile necesare, care nu a avertizat autorităţile, care nu făcut tot ceea ce era posibil ca dezastrul să nu aibă loc.

(…)Muzeografii sunt oameni care vorbesc puţin şi rar. Îi auziţi doar la interviuri la rubricile culturale, spunând cuvinte despre valoarea patrimoniului pe care îl administrează. Dar, paharul este gata să se umple. Într-o ţară care are cea mai mare creştere economică din Uniunea Europeană (scuze, dar nu e minciuna mea, îl citez pe prim-ministru, care, din cifre, nu minte), să tratezi muzeele aşa cum se întâmplă în 2015 este un semn de inconştienţă. Că aceasta aparţine doar fostului şi de extrem de tristă amintire ministru (ar trebui să spun, în română, ministră?) al Culturii sau întregului Parlament, începe să devină mai puţin interesant. Important ar fi dacă Parlamentul şi Guvernul ar înţelege că au o problemă de rezolvat şi că aceasta nu mai poate aştepta până în mai, în iunie, în iulie… Aşteptăm un pact pentru cultură, mai înainte ca vreun demnitar să se fi gândit la el; un pact care să fie pus în aplicare, nu doar pus pe pagina de web a Preşedinţiei! Acum este un moment potrivit pentru a-l adopta.

Acum, la vremea primului avertisment serios.

Virgil Nițulescu
Directorul Muzeului Național al Țăranului Român
(fragment dintr-un articol publicat în revista Cultura)

(grafica: Marcin Sacha)