Un poem animat despre un robot, o fată și o criză existențială.
Am întâlnit un robot la balet odată și l-am întrebat ce făcea acolo. Mi-a spus că iubește dansul pentru că îl face să simtă atât de mult înlăuntrul inimii lui mecanice. Și i-am spus că și eu iubesc dansul. Și că și pe mine mă face să simt atât de mult înlăuntrul inimii.
Atunci el m-a întrebat dacă eram o dansatoare. I-am spus nu, nu sunt o dansatoare, sunt o artistă, dar îmi doresc să fiu o dansatoare. Iar el mi-a răspuns: “Eu cel mai mult îmi doresc să fiu om”. I-am spus: “Presupun că și eu îmi doresc să fiu om”. Iar el a spus: “serios?”.
Și eu am întrebat: “De ce ești surprins?”
A spus: “Pentru că tu te abții”.
“Ce vrei să spui?”
“Prin ceea ce faci.”
“Dar… eu sunt o artistă.”“Da, a răspuns. Ești o artistă. La fel cum el e un bancher, ea este un chirurg, iar el este un director de magazin, iar ea este o soție, iar el este un dansator, iar ea este un muzician, iar el este un profesor, iar eu sunt un robot. Ceea ce vreau eu este să fiu uman.”
Am întrebat: “Atunci ce înseamnă să fii uman?”. A spus: “Nu am cum să știu. În acest moment, eu sunt un robot.” Iar eu am spus: “În acest moment… eu nu mai știu ce sunt.”
“Nu ai nicio idee?”
“Nu, nu mai știu nimic.”
“Presupun că, poate, acum ești un om.”I-am spus: “Acesta este un sentiment atât de împovărător”. Iar el a spus: “Poate că ar trebui să-l sărbătorim”.
Un poem scris și animat de către Isabela Dos Santos.
